Primul lucru care trebuie spus despre revolutia egipteana este ca a fost, pana in prezent, predominant non-violenta. In acest sens, ea se inrudeste cu cea din Tunisia, cu cele “colorate” din Ucraina, Liban si Georgia, dar mai ales cu cele care au demolat edificiile leniniste din Europa de Est si Centrala. Fundamentul acestei revolutii pare sa fi fost auto-imputernicirea civica (self-empowerment), deci, simplu spus, resurectia societatii civile (nu intamplator, conceptul insusi de “societate civila”a fost recent interzis in China!) Revolutia egipteana insemana recucerirea suveranitatii populare. Vom vedea cat de adanc si pentru cat timp…
În ce mă priveşte, eu am pledat întotdeauna, în scrierile şi prelegerile mele, pentru abordarea de tip multicauzal a acestui tip de fenomene. Revoluţiile din 1989 nu au fost nici ideologice, nici teleologice, nu au avut o singură cauză şi, în mod cert, au avut numeroase efecte. Societatea civilă a contat, a constitutit un mit politic, o construcţie simbolică aptă să galvanizeze, să inspire adeziuni, loialităţi, angajamente colective. Nu adevărul lor importă, ci veracitatea. În acest sens, mă disting de tezele profestorului Stephen Kotkin şi nu cred că societatea civilă a fost doar o reverie, un vis social, o utopie construită de intelectualii critici care îi citiseră pe Tocqueville şi pe Gramsci. Acest lucru mi se pare valabil nu doar la Praga, Budapesta, Leipzig si Varsovia, dar si la Bucuresti, Sofia, Belgrad, Tirana, Kiev, Tbilisi si, azi, la Cairo. Stiu ca exista destui sceptici si nu contest ca au in mare masura dreptate cand vorbesc despre formidabila capacitate de rezistenta, repliere si metamorfozare a birocratiilor dominante. Dar acest lucru nu mi se pare ca stirbeste semnificatia emancipatoare a miscarilor from below pe care le numim societate civila. Care miscari transcend, cel putin intr-o faza initiala, ma