Rapsodul era un omuleţ. Mic de statură. Cu ochii lucioşi. Povestitor. Îi plăcea tescovina. Cârciuma din Desiştea era plină de fum. În fiecare seară. Desiştenii ieşeau la bere. Rapsodul ieşea la tescovină.

La intrare în cârciumă în rotăria Desiştei: devenise muzeu. Fumul ajungea şi acolo. Pe lăiţile alea acoperite cu covoraşe au trăit şi au povestit înţelepţii Desiştei. Nişte bătrânei răutăcioşi cu lumea. Şi tăcuţi de câte ori îi întrebai câte ceva. De parcă şi-au dorit să ţină secretele vieţii doar acolo. Doar pentru ei. Rotarul le era şi frizer şi bărbier. Rotaru făcea roţi de căruţe ori de car. Şi sicrie.

Rapsodul privea în gol. Ca pierdut. Înţelepţii ăia vorbeau frumos doar între ei. Când unul zicea câte ceva, ceilalţi îl ascultau şi dădeau aprobator din capete.

"E scris pe undeva că dacă doi vorbesc nu înţelege nici al treilea. Dacă unul vorbeşte celălalt să asculte, că apoi atunci toţi înţeleg despre ce e vorba", zice Rapsodul.

Rapsodul avea un adevărat arsenal de instrumente muzicale. La el acasă. Le agăţase pe peretele din camera cu sobă de teracotă. Prinse în cuie. Parcă era o expoziţie. Multe făcute de mana lui. Rapsodul cânta la toate instrumentele care aveau tonalitate bună.

Spunea că: "instrumentul dacă îi reuşit trebuie folosit indiferent dacă-i făcut de mâna ta sau de altă mână şi că dacă cumva îi fals n-ai cum să cânţi la el decât fals". Instrumentele alea erau ţevi de lemn găurite. Lemnul de soc era cel mai bun. Unul din Babadag avea un instrument cu treizeci şi două de găuri în el. Rapsodul cânta la ţevi cu opt găuri. Până la treizeci şi două mai avea multe de învăţat. Găurile alea reglau aerul. Şi muştiucul era important. Puteai să sufli în el în mai multe feluri. Cum suflai tu aşa se făcea şi sunetul pentru cei care te ascultau.

"Fluierul din lemn de prun are tonalitatea aşa mai dulce şi mai frumoasa", zice Rapsod