Unii oameni, mai norocoşi, află de mici copii – sau poate ceva mai tîrziu – cam cum stă treaba cu literatura, muzica, arta, filozofia... Li se arată sau găsesc singuri, prin propriile aptitudini, drumul cel bun, canonul. Află că pe drumul acesta sînt marii creatori – de tipul, să zicem, Tolstoi, Beethoven, Rembrandt, Kant. Cu timpul, citindu-le, ascultîndu-le sau privindu-le operele, înţeleg tot mai bine de ce sînt aşa de importante. Chiar fără o pregătire umanistă academică, asemenea persoane pot recunoaşte aproape întotdeauna valoarea, ştiu ce merită şi ce nu merită atenţie, ce e major, ce e minor, ce e kitsch...
DE ACELASI AUTOR Bilbao şi alte neplăceri La Frumuşani - contactul dintre două lumi Dezvoltatorii Proţapul cel de pomină De-a lungul vieţii lor, însă, aceste persoane vor fi adesea acompaniate (dacă nu chiar agasate) de reprezentanţii nefericitei categorii a indivizilor care se pretind, la rîndu-le, „degustători“ de „lucruri frumoase“, dar care propun întruna false valori, care nu pot discerne. Deh – unii joacă tenis cu „racheta“ iar alţii cu „paleta“. Sigur că, în multe cazuri, lucrurile sînt discutabile, nuanţele sînt sensibile. De pildă, e greu să susţii – aşa cum unii conservatori într-ale muzicii o fac – că Johann Strauss ar fi un compozitor dintr-o categorie ceva mai „uşoară“ decît Mozart sau că operele lui Verdi nu se ridică la înălţimea celor ale lui Wagner. Poate că au şi argumente, dar cred că la acest nivel e nevoie de multă grijă. Valsurile lui Strauss sau operele lui Verdi sînt pe cît de populare, pe atît de extraordinare. Şi e greu de comparat marea cu muntele. Nu aici e problema.
Ce te faci, însă, cînd în loc de Arthur Rubinstein ţi se propune Richard Clayderman sau în loc de Yehudi Menuhin ţi se flutură pe la nas André Rieu? Cum reuşeşti să explici valoarea lui Llosa unui cititor de Coelho, sau faptul că literatura lui Umb
