Pentru ca energia, inima, motorul, motivatia si toate substantivele din lume care au dus la victoria de azi noapte au inceput prin a trece mai intai prin inima lui Mihaita, departe... la mii de kilometri de Arena Nationala. Nimeni nu putea si nici nu avea cum sa anvizajeze destinul unei nopti care a sfarsit prin a fi trasa la xerox cu episodul Steaua - Valencia, 2-0,4-2 de acum 8 ani.
Ce rost mai are sa repovestim fazele unui meci pe care il putem vedea oricand in reluare. Chiar si acum, la acest ceas de noapte in care sunt scrise aceste randuri, Latovlevic marcheaza singur cu Vermeer, dar pare ca o face de mai multe ori in acelasi timp, pentru ca televiziunea reda redundant o faza in care peste 35.000 de oameni au uitat o secunda sa respire.
Un lucru intamplat si cu un sfert de ora inainte de final, cand Chiriches a dat de pamant cu toata frustrarile acumulate timp de o saptamana, cu toate vorbele in vant emise, cu toate prejudecatile unor oameni care nu vedeau in el decat un talent trecator. A inchis ochii, ce departe parea poarta lui Vermeer... a inchis ochii si s-a rugat o secunda sa auda acel vuiet atat de placut al Arenei. Si el a venit, alaturi de alte mii de ovatii, urale, imbratisari si elanuri de bucurie intre oameni care cu nici doua ore inainte, nici macar nu se cunosteau.
Scenariul parea ca se repeta. Destinul intindea o mana invizibila in timp si ne aducea aminte de o noapte tot de neuitat, in care marea Valencia cadea rapusa tot dupa un 0-2 in Ghencea lui 2005. Nici nu mai conteaza ca bara a salvat Steaua. Acolo e de ajuns sa ne imaginam ca tot o mana invizibila a blocat balonul blestemat sa intre in poarta unui paralizat parca Tatarusanu. O mana care abia isi poate misca degetele...din Olanda...
Steaua a rezistat si alte 30 de minute, pentru ca a putut sa respire printr-un plaman urias, al altor 35.000 d
