Dacă spui 6.000 de spectatori, asta nu înseamnă mare lucru. Cînd asta înseamnă 93% din capacitatea sălilor și 10% din numărul total de locuitori ai orașului, cifrele încep să reprezinte o situație excepțională (ca și cum la un festival din București s-ar vinde peste 200.000 de bilete…). Însă chiar mai presus de aderența la public (un public de o calitate a atenției și reacției cu totul excepțională), ceea ce dă nota remarcabilă a Bienalei REFLEX este „diversitatea în unitate“ a formulelor teatrale prezentate – printre altele, pentru că nu e deloc ușor să faci spectacole care, în același timp, chestionează mijloacele performative ale timpului nostru (dincolo de previzibilul noilor tehnologii) și se deschid spre receptarea spectatorului, fie el „începător“ sau specialist. E uimitor să vezi forța unei montări – Căsătoria de Gogol, în regia lui Yuriy Kordonskiy – după nouă ani de la premieră, datorată atemporalității textului, simplității ingenioase a punerii în scenă, comicului bine temperat și imbatabilei școli de actorie a Teatrului Bulandra. La fel, ceea ce face din Absolut! al lui Alexandru Dabija de la Teatrul ACT (după Ivan Turbincă și cu Marcel Iureș) o capodoperă (din nou, păcat că Iureș nu a fost nominalizat la Premiile UNITER) este tocmai extrema lui simplitate, „scuturarea podoabelor“, care readuce puterea teatrului în terenul forței de sugestie și al imaginației: un singur om, o conservă de fasole, o sticlă, o pungă, niște cartoane, o nuielușă, niște zdrențe militare într-un colț, și din ele (cu ele) se naște o lume, draci mici și draci mai mari, Talpa Iadului, Dumnezeu, Sfîntu’ Petre și Vidma (Moartea). Asta, în timp ce în Coafeza de Serghei Medvedev (regia Viktor Rîjakov, la Teatrul Csokonai din Debrețin), frizeria, orașul întreg și ai săi pompieri, discoteca și cîmpul se restrîng la sugestia unui perete acoperit cu ziare și a scării de pompieri, la