Moliftă

Batjocorit, tras pe sfoară: înainte de a se mărturisi,

când îţi spui de trei ori numele în

gând şi preotul te binecuvântează, cu patrafirul pe

cap, cu mici gâlgâieli de râs, cu

bărbia în piept, îngenuncheat, văzându-i prohabul

uitat deschis... Atâta

zarvă fără rost: e împăcat azi, a prins dihorul

care a supt sângele raţelor în

ogradă, că nu aveau decât o urmă în cap,

raţe găsite ieri întregi şi nu

a înţeles pe moment, până ce vecinul. Asta, la

0 săptămână după ce porcul îi

mâncase curcanul, îi lăsase numai o gheară, e semn rău? Nu, că nu eşti, bre, sănătos, cum să mănânce porcul un curcan? Jură că nu minte, face cruce: „să

nu se închidă groapa peste mine", şi spune

că asta nu e încă nimic, uitaţi

aici muşcătura mielului! Aici şi aici. Îşi deschide

larg pieptul.

Pierdut

s-a aruncat la pământ şi

a început să ţipe. Că mă tem de mine însumi, nu

mai pun bază pe nimic, sunt

pierdut. Că s-au întors toate cu susul în jos, „nu-mi

mai arde de nimic, nici să

mă sinucid", nu mai am nici un apetit, ce voi lăsa

eu în urmă? Doar o umbră, care

se va înălţa. Mai contează? Pot să-mi iau adio de la

mine, oricum nu mă

mai recunosc. M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine? Ăia. De frică, am

scris. Că pe scări urcau oameni înjunghiaţi, din care curgea sânge.

Cine mă mai scoate din încurcătură? Poate cioara

aia, o arată pe geamul deschis, hai la

tata, pui-pui. Că vrea

să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare

tâmpi