Lucian Bute şi handbalistele de la Oltchim au măcelărit tristeţile şi deznădejdile care ne împovărează traiul în nişte vremi de tot rahatul. Lucian Bute şi handbalistele de la Oltchim ne-au oferit duminică atâta bucurie câtă nu putem duce, dar, mai ales, câtă nu merităm de nici un fel. Pentru că noi n-am fost capabili să-i îndatorăm cu nimic pe făptaşii acestor remarcabile performanţe sportive. Lucian Bute şi-a construit cariera în pribegie, aşa cum de altfel s-a întâmplat şi cu Mihai Leu sau Leonard Doroftei.

Nici Radu Voina şi handbalistele de la Oltchim nu s-au înălţat pe apăsarea în vreun fel a avuţiei slinoase de partid şi de stat. Meritul existenţei unei astfel de echipe aparţine exclusiv unor gospodari locali pe care duminică televiziunile abia de i-au găsit prin tribunele deloc oficiale ale sălii din Rm. Vâlcea.

Bucuriile se consumă repede. Şi, din păcate, nu se prelungesc decât arareori cu gesturi de recunoştinţă. Zilele de graţie, aşa cum a fost cea de duminică, sunt separate între ele de lungi perioade de timp, de o lungă înşiruire a zilelor de greaţă. Succesele care generează acum trăiri euforice ar trebui urmate, în viitorul apropiat, de nişte acţiuni concrete care vor examina bunul-simţ al românilor. Sunt curios cum vor trece vremelnicii noştri conducători un asemenea examen.

Lucian Bute şi-a pus în joc pentru a cincea oară titlul mondial - versiunea IBF - pe care îl deţine de doi ani şi jumătate. La Centre Bell, totul a fost în regulă. Lucian şi-a făcut meciul scurt, trimiţându-l în visare pe Edison Miranda pe parcusul celei de-a treia reprize. Victoria este importantă în sine, dar mai reprezintă şi îndeplinirea unei condiţii obligatorii în vederea unui alt meci pe care Lucian Bute ar dori să îl susţină în vederea unificării centurilor. Rudel Obreja a declarat că va face tot ce-i stă în pu-tinţă pentru a organiza mare