În seara zilei de 17 aprilie 2011, sopranistul Fabrice di Falco a susţinut, pe scena Ateneului Român, un recital pus sub semnul muzicii cîntăreţilor castraţi, intitulat Voix d’anges, Notes Célestes. La invitaţia Institutului Francez din Bucureşti, l-am întîlnit pe Fabrice di Falco în culisele Ateneului pentru o convorbire extravagantă despre vocea sa, moşteniri muzicale şi creaţii contemporane. Vă propun un început abrupt. Prezentarea acestui recital vorbeşte despre „interpreţi masculini cu voci de femeie“. Găsesc destul de imprecisă o astfel de caracterizare a vocii contratenorilor şi sopraniştilor. Cum vă percepeţi dvs. propria voce? Vocea sopranistului este o voce de bărbat care îşi foloseşte registrul de falset. În epoca barocă, se castrau băieţii înainte de pubertate, iar unii dintre ei deveneau castraţi alto, iar alţii soprani. Sopraniştii au o voce destul de apropiată de cea a castraţilor soprani. Singurul lucru pe care contratenorii şi sopraniştii îl aduc în plus faţă de vocea castraţilor este masculinitatea vocală prezentă în registrul grav al vocii. Nu trebuie uitat că castraţii aveau medii şi acute extraordinare, dar, tocmai fiindcă erau castraţi, nu puteau trece în vocea de piept. Prin urmare, noi, sopraniştii şi contratenorii, dispunem de posibilitatea de a parcurge registrul grav şi de a-l combina, lucru pe care îl face perfect o mezzosoprană. Aşadar, pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, sopraniştii sînt voci care, pe disc, ar putea lăsa impresia că o femeie cîntă, dar, dacă ascultăm atent, auzim sunete foarte masculine. Iar dacă ascultăm înregistrările lui Alessandro Moreschi, singurul castrat care a ajuns să fie înregistrat, e destul de clar că nu o femeie cîntă. Desigur! Problema cu Moreschi este că era deja bătrîn cînd a înregistrat acele discuri. Imaginaţi-vă că s-ar scoate acum un disc cu Montserrat Caballé sau cu Teresa Berganza, la v