Atunci când se întâmplă să fie decembrie şi să nu găsesc prin preajmă bucurii atât de mari precum mi-ar trebui, caut iute o dimineaţă geroasă şi un câmp nins pe care încep să scriu , ca pe o imensă coală de hârtie, scrisori. Prima dintre ele e pentru mama. Aşa i-am scris de când mă ştiu, pe câmpuri înălbite de ninsoare, aproape la fel de mari ca dorul meu pentru ea, ca să poată desluşi cât mai uşor înţelesul cuvintelor. Altminteri nu s-ar descurca, deoarece n-a fost niciodată la şcoală. Dar şi dacă ar fi fost, dacă ar fi ştiut adică să citească, eu tot aşa i-aş fi scris. Fiindcă pe o simplă foaie de hârtie n-ar încăpea nici a mia parte din câte am eu mamei să-i spun.

Ca să nu mai vorbesc de fântâna cu cumpănă lipită de linia orizontului, de satul din apropiere, unde se aud copiii pregătindu-se de colinde, de liniştea îngheţată a cerului în care Dumnezeu taie mici ferestruici, ca să se poată uita la zborul jucăuş al păsărilor, de somnul verde al grâului de sub tălpile mele. Am grijă ca toate acestea să fie puse în scrisoare. Strecor înăuntru şi nechezatul câtorva cai, chiar dacă au dispărut săniile ce treceau toată ziua pe drum. În loc de semnătură, presar în josul paginii miros de pâine caldă, abia scosă din cuptor. Ca mama să ştie că încă mai există lumea. Doar că nu mai sunt nici Miala lui Ulmeanu, nici Leana lui ţeapă, nici Catrina lui Berbec, nici Ica lui Furtună, aşa cum le-a lăsat ea la despărţire. S-au luat după iarna de afară, ajungând, dintr-o greşeală de neiertat, să-i semene toate la înfăţişare. Bine că le-a rămas neschimbată puterea de a coace pâine, aşa că, ele, mogâldeţele astea, cu batice negre pe cap şi cu mâini veştede, ce mai cunosc doar alintul crucii desenate noaptea pe piept şi al celei din cimitir pe care li s-au mutat pozele de la nuntă, ca să nu le rămână barbaţii singuri pe acolo, ele ţin cu puterea singurătăţ