Cred că România este acum în momentul când este necesar ca oamenii să-şi facă timp pentru comunitate, pentru ceea ce se întâmplă în jur.

Fără o astfel de implicare, economia poate creşte, dar societatea nu va avansa.

Consider că acesta a fost cel mai mare minus în cei opt ani de creştere economică dintre 2000 şi 2008: nu a crescut gradul de implicare socială.

Când cresc veniturile, oamenii nu stau să vadă de unde. Dar când scad, încep să se întrebe. După trei ani de restrişte, în 2011, au început să apară tot mai multe întrebări, mai ales în mediul de business.

Mulţi români consideră o mizerie implicarea în politică, dar nu înţeleg că fără această implicare, oricâţi bani vor fi la buget, tot nu vor fi cheltuiţi cu folos.

Există un refuz al implicării, o cedare asumată a organizării spaţiului public către "profesionişti" ai devierii resurselor comune în folos personal.

Relaţiile sociale, majoritatea bazate în România pe rudenie, nu sunt transpuse în forme de organizare publică prin care să se exercite presiune asupra administraţiei, asupra celor care decid asupra banilor strânşi în comun.

Sunt puţine asociaţii, organizaţii, forme de organizare neguvernamentală la care oamenii să participe într-adevăr şi din participarea lor să vină rezultate.

Oamenii au impresia că dacă îşi rezolvă fiecare problemele, fără măcar să se pronunţe printr-o poziţie publică asupra unor chestiuni de interes general, se poate progresa. Este o iluzie.

Neimplicarea costă. Spre exemplu, sunt uimit cât de redusă este intervenţia mediului academic în administraţie sau privind poziţia economiei româneşti în noua economie globală, de după criza din 2008.

Universitari, institute de cercetare economică participă la proiecte utopice, dar nu sunt preocupaţi să calculeze, de exemplu, unde este cea mai mare nevoie de o autostradă în România, să facă u