Ieri îmi spunea cineva că "unii intelectuali nu au mintea statornicită în inimă". Cred că de asta prefer căscatul de gură al unui om cu inima simplă într-o minte neşlefuită şi curată, decât lupa de savant care amendează ca năzbâtii sociologice crasele incoerenţe publice. Prefer ochiul îmbătrânit al femeii care nu ştie să numească ceea ce vede, dar îl catadicseşte între bine şi rău, decât lentila de plimbător de serviete cu nuanţe morale de gri.

M-am apostrofat singură, zilele acestea, criticându-mă parcă pentru manifestările unui egoism pozitiv. Simţeam că undeva, cămaşa mea ţinea cuţitul pe os şi am răbufnit : când am făcut ultima oară ceva pentru mine ? Am scris mai rar în ultima vreme, poate din cauza faptului că într-un fel, a trebuit să fac din timpul meu un puseu sălbatic de divizări, şi să îl împart, fără rest, tuturor şi către toate, aşa încât nu a mai rămas nimic propriu- nu ceva al meu, ci ceva făcut pentru mine. Unii ar spune că asta este polemica inflexibilă a angajamentelor, a construcţiilor publice, a imperativelor care domină prin formă. Aşa că mi-am făcut avangarda mea de o săptămână.

Nu am deschis televizorul şi nici nu am citit presa în toată vremea asta, aşa încât astăzi am aflat în tren, de la o cucoană isterică, ultima veste:

Premierul Chinei a venit aci să bage bani pe trenuri de viteză, nu ca ăstea, ale noastre, şi nişte fătuci i-au stricat starea cu un chimono care nu se asortau cu culoarea lui.

Mai mult decât atât, madamme era mâhnită că de la Clondiru i-au dat un bilet la trenul de Bucureşti ca să coboare la Stâlpi, şi ghici ce- trenul n-a oprit, motiv pentru care toţi pasagerii au fost siliţi să fie solidari, în regim de „spune dumneata de e corect”, în vreme ce domnia sa spera că

dacă tot a venit [deplomatul den] China (a se citi cum se scrie, pentru fidelitatea naraţiunii şi a licenţelor poetice), poat