Am primit cu stupoare la început, apoi cu tristeţe anunţul Papei Benedict al XVI -lea de a se retrage. Aş putea spune că mi s-a părut, într-o primă fază, vestea unei adevărate dispariţii, în adevăratul şi crudul sens al cuvântului. Apoi am cugetat mai mult şi, cu calm, revăzându-l pe cardinalul Joseph Ratzinger la balconul central al Bazilicii sfântului Petru, cu acea simplitate dezarmantă cu care s-a prezentat ca Papă acum opt ani, am regăsit rostul perseverent al răgazului şi m-am întărit sufleteşte.
Odată cu anunţul retragerii Papei a început, bineînţeles, pe întreg mapamondul polieleul părerilor faţă de actul în sine. De la înalţi prelaţi şi politicieni până la oamenii simpli de pe stradă, cărora reporterii le înfiinţau suculent în faţa gurii storcătorul de impresii. Şi am simţit compasiune pentru sufletul Papei, scris în demnitatea credinţei, prin nobleţe şi precizie, expus, iată, acestor temerari ai nimicului vorbelor. Dar este ştiut că în faţa clamoroasei străzi n-ai putea rezista fără bobul de umor pe care îl inspiră compasiunea lui Hristos pentru cei săraci cu duhul.
Papa se retrage. Ei, bine, am ajuns s-o trăim şi pe asta, cum ar spune scena mondenă: Pentru prima dată, doamnelor şi domnilor, în epoca şi lumea noastră - care se crede veşnică - vom avea ocazie de a vorbi despre un Papă la trecut... chiar dacă este încă în viaţă... Stranie impresie! Câte ironii şi culori ale minţii pentru a ne inspira în derapajele permise de lumea contemporană, iar, în lipsa respectului, câte jonglerii ajung să ne mâzgălească prestanţa!
În România, figura lui Benedict al XVI-lea - Cel care se retrage - a însemnat cam ceea ce a vrut să înţeleagă ochiul indiferent al majorităţii triumfător naţionale: Suveran Pontif, Papă conservator, politicianul stângaci şi sobru, un Papă distant al unei lumi greu de atins, univers descris excelent de strugurii vulpii fabulei