Pe vremea când mă pregăteam pentru admiterea la liceu, am avut de rezolvat dintr-o culegere de probleme de matematică (traduse din revista sovietică „Kvant") una care mi-a plăcut. Era descris pe scurt sistemul de alegeri majoritar în colegii uninominale şi se cerea să se calculeze care este proporţia minimă din numărul alegătorilor prezenţi care poate asigura o majoritate parlamentară de 50%+1. Răspunsul corect era 26% (într-un sistem cu două partide - dacă numărul lor creşte, proporţia scade la 16%, 13% etc.).
În general, sistemul majoritar într-un singur tur este profund nedemocratic, pentru că nu permite reprezentarea voinţei unui număr mare de alegători, uneori majoritar. Când un primar sau deputat este ales prin voinţa a 30% dintre votanţi, legitimitatea sa este minimă. Sistemul favorizează de obicei candidatul aflat în funcţie. Alegătorii se împart între cei mulţumiţi sau nu de prestaţia acestuia. Cei nemulţumiţi au, în condiţiile existenţei mai multor partide de opoziţie, multiple alternative în a vota împotriva celui în funcţie.
Voturile lor împărţindu-se între mai mulţi candidaţi, sunt şanse mari ca, deşi a nemulţumit majoritatea electoratului, cel aflat în funcţie să obţină în primul tur cele mai multe voturi. De exemplu, în logica scrutinului majoritar într-un singur tur, Ion Iliescu ar fi câştigat în 1996 cel de-al patrulea mandat, iar în 2004 Adrian Năstase, şi nu Traian Băsescu, ar fi fost declarat preşedinte. La fel, între 2000 şi 2004, primarul general al Capitalei ar fi fost Sorin Oprescu (candidatul PDSR) şi nu Traian Băsescu.
Se argumentează că acest sistem funcţionează în ţări cu lungă tradiţie democratică, invocându-se exemplul Marii Britanii. Se uită însă să se spună că şi acolo este intens contestat (a se vedea reacţiile de după alegerile legislative de anul trecut), şi că sistemul politic britanic este, spre d
