Anna Pavlova era deja o balerină cunoscută a Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg atunci când Mihail Fokin a creat pentru ea, în anul 1905, solo-ul „Moartea lebedei“, pe muzică din „Carnavalul animalelor“ de Camille Saint-Saëns. Iar baletul acesta incredibil de trist, despre viaţă, în ultimele ei clipe, despre moartea căreia i te predai, a devenit emblema Annei. Şi-apoi a devenit etern. Ca şi Pavlova. Balerina cu majuscule. Un film mut din 1925, căruia i s-a aplicat apoi sunet, câteva costume şi perechi de poante, programe de spectacol, fotografii cu Anna pe scenă şi cu Anna îmbrăţişând o lebădă, la reşedinţa londoneză cu nume poetic „Casa cu iederă“... În urma balerinei care a murit în ianuarie 1931, aproape de cea de-a cincizecea aniversare, au rămas mai multe lucruri concrete, palpabile. Moştenirea ei cea mai mare e însă un dans de nici două minute; un abur, o tristeţe acaparatoare, nişte braţe care fâlfâie în aer şi care vor să atingă orizontul; şi care cad şi se retrag apoi uşor spre piept, în abandon. Pentru că „Moartea lebedei“, care a intrat în istorie sub denumirea de „Dansul Pavlovei“, nu e despre o balerină care reuşeşte să întruchipeze o lebădă muribundă; ci e un dans despre fragilitatea vieţii, despre lupta de la sfârşit şi despre moarte; iar lebăda e doar o metaforă. E un balet tulburător, care-a a împlinit deja centenarul. Şi care, în 1905, la momentul apariţiei, revoluţiona din temelii dansul clasic imperial rusesc. Graţie şi eleganţă într-o eră dominată de tehnică şi execuţii acrobatice Anna Pavlova avea atunci 24 de ani. Era Première Danseuse la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg şi fusese deja Giselle în baletul cu acelaşi nume; criticii spun şi astăzi că n-a fost nicicând o Giselle mai convingătoare decât ea. Dar până la gloria începutului de secol XX şi până la grupurile de admiratori ai dansatoarei, care se numeau chiar aşa, „pavlovaţi“,