A venit, poate, vremea să reevaluăm, de la o distanţă rezonabilă, calm, fără tremolouri patetice, fără perversul complex de superioritate al victimei eterne şi inocente, împestriţarea istoriei noastre recente.
Tehnic, estetic, cinematografic, filmul lui Andrei Ujică se califică la superlativ. Montajul, banda sonoră, ritmul, dozajul subtil de retorică şi tăcere, insolitul unor imagini, imparţialitatea jucată a regizorului, care, deşi recurge la un material ready-made (oferta strictă a arhivelor), obţine, totuşi, un discurs propriu, bine-ţintit, deturnând abil intenţia originară a filmărilor, toate acestea sunt calităţi care explică succesul internaţional al peliculei şi plăcerea parcurgerii ei: cele trei ore de proiecţie se scurg vertiginos, absorbant, pe nesimţite.
M-a interesat acut tot ceea ce mi s-a dat de văzut şi am realizat prompt beneficiile unei asemenea întreprinderi. A venit, poate, vremea să reevaluăm, de la o distanţă rezonabilă, calm, fără tremolouri patetice, fără perversul complex de superioritate al victimei eterne şi inocente, împestriţarea istoriei noastre recente. Să renunţăm, aşadar, la excesul de emotivitate „revoluţionară" şi să contemplăm, cu oarecare răceală, experienţa post-belică a dictaturii comuniste şi, mai ales, a episodului ei ceauşist. Nu putem amâna indefinit o dezbatere sobră, necomplezentă, dar purificată de isterii, ieremiade şi nevroze. Filmul lui Andrei Ujică este, din acest punct de vedere, o excelentă provocare.
Dar ghinionul meu - şi poate al întregii mele generaţii - este că nu sunt la înălţimea acestei provocări. Nu sunt nici regina Angliei, care n-a ezitat să ofere dictatorului dâmboviţean o caldă ospitalitate, nici Charles de Gaulle, Richard Nixon sau Jimmy Carter care l-au acceptat „strategic", ca pe un interlocutor plauzibil. Nu pot privi documentele vieţii lui ca pe un spectacol „interesant", nu m