Peisaj tipic de burg din Ţările de Jos. Casă îngustă din cărămidă roşie cu frontispiciul crenelat ca un tort, cu ferestre la fel de înguste, de pe pervazul cărora se revarsă sumedenie de floricele avide după un soare zgîrcit. Intrate cu mai bine de trei sferturi din trupuri în colţul din dreapta al peisajului, o mamă blondă de mînă cu fetiţa ei blondă. Mama e tunsă scurt, are ochelari de soare, e îmbrăcată sport şi are gîtul înfăşurat într-o imensă eşarfă albastră. Fetiţa are două codiţe subţirele, botine argintii, ochelăruţi de soare în formă de inimă şi o geantă în formă de inimă de care atîrnă muţunachi mici de pluş.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpNişte oameni ca toţi oamenii despre care n-aş fi avut nimic de zis şi, pe care, în mod normal, nu i-aş fi observat. Dar i-am găsit trăind un moment oarecare al vieţilor lor – încremenit definitiv într-una din fotografiile mele. Într-una din pozele astea banale pe care le fac în fiecare excursie. „Ia uite, domnule – m-am gîndit –, habar n-au ele că apar în nişte fotografii ale unei oarecare iar acea oarecare se gîndeşte acum la ele.“ M-am gîndit apoi imediat în cîte fotografii ale altora oi fi şi eu, din greşeală. Pe unde dumnezeului oi fi călătorit fără să am habar? Am ajuns în Japonia? În China? Într-un oraş oarecare din America? Cîte motive de frustrare am creat oare, fără să vreau şi fără să ştiu, intrînd inoportun într-un cadru care-şi dorea o imagine neblocată a nu ştiu cărei statui? M-o fi înjurat un japonez sau un polonez: „Fir-ar al naibii! De unde o fi apărut şi asta în cadru!“. Şi, zbîc, să mă fi şters pentru totdeauna din memoria digitală a Canonului său? Un picior, un cot, o mînă, jumătate de cap, ba eu întreagă mergînd senin pe vreo stradă – toate astea or apărea, la rîndul lor, în diverse fotografii ale unor oameni pe care nu i-am cunoscut
