Nu mai sunt copii, dar nici oameni mari nu au ajuns încă. Orice eşec sentimental sau de alt fel e un capăt de lume pentru adolescent, ba chiar poate conduce la reacţii extreme.
Elena are 16 ani şi este din Bucureşti. Primele atacuri de panică, aşa cum le numeşte ea, le-a avut „pe la vârsta de 10 ani“. Au continuat până când a împlinit 14 ani. În toată perioada, în fiecare seară, în jurul aceleiaşi ore, Elena avea crize de plâns care păreau să nu aibă niciun motiv concret. Acum, dacă stă să se gândească, poate că au fost de vină micile răutăţi ale oamenilor care se luau de orice, de la vârsta părinţilor, până la greutatea ei.
„Încercam să-i explic mamei de ce mă simt aşa, dar nu reuşeam. Vedeam că nu pot s-o fac să înţeleagă şi mă chinuiam şi mai rău. Plângeam că aveam impresia că n-o să fac nimic în viaţă, că nu sunt în stare de nimic. Cum să înţeleagă mama aşa ceva de la un copil de 11-12 ani?!“
Mama ei s-a gândit că are nevoie de ajutor de specialitate, însă Elena nici nu voia să audă. Continua să sufere, seară de seară, însă începuse să nu o mai arate. În timp, a reuşit chiar să scape de acele crize de plâns, de tristeţile inexplicabile. Acum, la 16 ani, spune că a depăşit momentul. „Acum am prieteni, am părinţii care mă ajută. Sunt o fire foarte ambiţioasă şi mi-a plăcut că tata a avut încredere în mine, ştia că voi reuşi să «mă vindec» singură de tristeţe.“
Pe Elena o sperie ideea de psiholog. Nu i s-a părut niciodată că ar avea nevoie de unul. „Doar copiii cu probleme grave poate ar avea nevoie de confortul unei persoane străine cu multă experienţă. Sunt copii abuzaţi, sunt copii bătuţi în fiecare seară sau nemâncaţi. Ei, da, au motive. Eu sunt normală. Am părinţi buni, am prieteni buni, am idealuri.“
Elena a fost „emo“
Muzica a jucat un rol important în perioadele ei de tristeţe, însă nu s
