Legea minelor oferă avantaje companiilor aflate deja în România, fiind, în mod evident, o legiferare a unor poziţii câştigate de facto.
Comisia specială Roşia Montana a fost, după toate aparenţele, o înscenare pentru naivi. De altfel, raportul final al Comisiei nu lăsase niciun dubiu asupra a ceea ce urma să se întâmple. Cu toate că legea pe care o întocmise Guvernul a fost respinsă, Comisia a recomandat elaborarea unei legi cadru a minelor care să conţină prevederi suficiente şi pentru Roşia Montana Gold Corporation.
Şi aşa s-a şi întâmplat într-un timp record. De fapt, compania minieră ştia prea bine de ce avea nevoie ca să înceapă exproprierile, în aşa fel încât totul a mers ca pe roate. Primul lucru era ca toate exploatările vizate să fie declarate de interes public, ceea ce va permite exproprierile sau alte operaţiuni restricţionate, cum ar fi mutarea cursurilor de ape. Şi ca să nu se stârnească noi controverse, proiectul a delegat Guvernului sarcina de a defini ce înseamnă „de interes public deosebit“ printr-o instrucţiune ulterioară: „Ministerul de resort este obligat să publice un set de criterii clare, obiective şi cuantificabile pe care un proiect de exploatare a resurselor naturale trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerat de interes public deosebit şi pentru a beneficia de implicaţiile acestei încadrări.“ (...). Până atunci însă, legea oferă totuşi o definiţie generală: un proiect minier de interes public ar fi acela care oferă mai multe avantaje decât dezavantaje. Ar putea cineva obiecta?
În plus legea simulează trasparenţa, făcând mare caz la tot pasul de accesul publicului la informaţiile privind procesul de acordare a licenţelor, ca şi cum acest lucru ar mai conta cu privire la trecut. În fine, există şi un articol ambiguu şi foarte interesant referitor la aşa-numitul „Principiu al concurenţei loiale“: „Legile