Teatrul, se pare, s-a ivit pe lume dintr-o picătură de vin...
Se zice că, în Atena antică, Primăvara era celebrată pe panta dinspre miază-zi a Acropolei, acolo unde astăzi călătorul grăbit află ruinele vechiului templu al lui Dyonissos. Pe vremuri, înaintea templului de piatră, fusese unul de lemn, cu idolul lui de lemn pictat, împrejurul căruia se cânta şi se dansa, glorificând... beţia. După ce Licurg a săpat în stâncă amfiteatrul, gândit să primească 17.000 de spectatori, cetăţenii Atenei şi-au mutat acolo sărbătoarea. Trei zile şi trei nopţi, din răsărit până-n amurg, se desfăta mulţimea cu dransuri vrăjite şi cântece bahice. Dar – avea să spună mai târziu poetul şi academicianul francez Jean Richepin: „Vinul înveseleşte şi tot el întristează; în beţie, omul atinge şi clipa de tristeţe. Printre cântăreţii lui Dyonissos se găseau şi dintre aceia care aveau beţie melancolică, iar ei, în loc de a sărbători gloria zeului, îi jeleau crudele păţanii. Aşa s-a născut tragedia...”
Se zice că într-o zi, când soarele primăverii a-nceput să ardă brusc, ca-n lunile de vară, corul s-a retras la umbră. Mulţimea dormita şi ea. Dar un atenian a sărit pe-o masă aşezată pe scenă şi-a început să improvizeze o poveste. Aşa a apărut actorul în scenă, iar corul s-a aşezat în spatele lui.
Se mai zice că în altă zi un autor dramatic, şi anume Tespis din Icaria, s-a îmbrăcat în hainele zeului şi s-a întors către cor, vorbind cu el. Iar corul i-a răspuns. Aşa s-a născut dialogul...
Istoria antică a teatrului e plină de „se zice” asemeni cu acestea... S-ar... zice că beţia şi celebrarea ei au fost sortite să creeze arta dramatică.
Iată, de pildă, actorii... La început, piesele erau jucate chiar de către autorii lor. Sofocle şi Eschil au jucat în propriile lor piese. La fel, Aristofan. Corul le dădea replica, le ţinea isonul... După aceea, au fost înlocuiţi de tineri
