Fotbalul şi jurnalismul au acelaşi scop: de a face lucrurile pînă la capăt
Aud că numitul şi renumitul Cătălin Tolontan nu (mai) există. Evident, e o impresie falsă, ca toate impresiile care se suie la cap, după prea mult consum de coctailuri. În cazul de faţă, coctailul care amestecă politica şi sportul. Trebuie, totuşi, precizat, de la prima sorbitură: C. Tolontan nu candidează, nu are program şi nici candidaţi în program. În plus, există puternica bănuială că Tolontan va vota cum îl taie capul lui mare şi capabil să facă diferenţa între urna de vot şi tabela de marcaj. Tolontan e - nu numai în titlul blogului - un ziarist. Dacă nu mă înşel, presa sportivă are nevoie de ziarişti, nu de acorduri( în afara obligaţiilor reglementate de gramatică). La fel şi presa politică. Altfel, de condeie care copy porunca şi paste textul de serviciu, e plin, pînă la irespirabil. Ceea ce mă aduce la obiect. La fotbal.
Unirea Urziceni, proaspăta expulzată din Cupa României, a făcut senzaţie în Liga Campionilor, după un meci de psihiatrie aplicată, la Glasgow. Restul euro-participărilor româneşti: la pămînt şi mult sub. De ce? Pentru că fotbalul e la fel de exigent ca jurnalismul. Dă rezultate doar în prezenţa competenţei. Altfel, nu mişcă. La Unirea, mişcarea cu efecte pro-europene se cheamă Dan Petrescu. Şi despre el s-a spus că e nepotrivit, impulsiv, nerecunoscător. Că nu există cu adevărat. Dan Petrescu există, chiar dacă adeverinţa lui de existenţă e de găsit, oare de ce?, mai degrabă în afara şi mai puţin înăuntrul sistemului naţional.
Problema figurilor de tip Petrescu şi Tolontan nu e o noutate. Eo constantă istorică şi caracterologică. Valoarea nu place, nu e simpatică, nu face servicii şi nu se pricepe să fie comodă. Dar există!
Gazeta Sporturilor e, după Roşia Montană, cel mai însemant zăcămînt de resurse vecine cu cianuri nemeritate. Trebuie, tot
