Lucram în redacţia unui săptămînal unde eram relativ prost plătit. Era o toamnă liniştită şi eu eram ceva mai tînăr decît acum, fiindcă povestea de mai jos s-a întîmplat într-un timp în care mai utilizam încă maşini de scris. Fumam ţigări Carpaţi fără filtru şi ţăcăneam cu două degete în clapele maşinii toată ziua.

Lucram în redacţia unui săptămînal unde eram relativ prost plătit. Era o toamnă liniştită şi eu eram ceva mai tînăr decît acum, fiindcă povestea de mai jos s-a întîmplat într-un timp în care mai utilizam încă maşini de scris. Fumam ţigări Carpaţi fără filtru şi ţăcăneam cu două degete în clapele maşinii toată ziua. Sediul revistei cu pricina era într-o casă veche, pe o stradă liniştită de pe lîngă Parcul Icoanei. Parchetul scîrţîia groaznic atunci cînd umbla cineva prin cameră şi pereţii erau scorojiţi, dar biroul meu avea ieşire spre o terasă unde pierdeam timpul bînd o bere sau o cafea, în aşteptarea inspiraţiei.

Într-o după-amiază mă apucasem să transcriu, fără chef, un interviu cu unul dintre şefii unui partid de intelectuali aflat în acel moment pe val. Bineînţeles, azi şi partidul, şi liderul sînt ieşiţi în decor de multă vreme. Mă săturasem de fineţurile politice ale interlocutorului, aşa că am închis la jumătatea discuţiei reportofonul mare cu care eram dotat, mi-am luat o bere din frigiderul hodorogit care stătea pe hol şi am ieşit pe terasă. Am văzut într-o lumină destul de blîndă cum, în curtea vecină, o doamnă cam la treizeci şi ceva de ani, blondă, cu piept lăsat-generos spăla un covor. Era îmbrăcată în tricou şi pantaloni scurţi, iar lîngă covor era o pereche de şlapi. O ştiam din vedere, ne salutam ca între vecini, căci funcţionam în casa veche de peste un an. Stătea în patru labe şi făcea spume cu detergent şi o perie de sîrmă. Nu ştiu de ce, mi-a trecu prin minte cîntecul de cătănie "Suflecată pîn’ la brîu, d