Am remarcat ca faptele acestor nenorociti, comise in timpul vietii tale, oricit de parsive ar fi, sint infinit mai mici decit cele comise dupa moartea ta. Acesti indivizi sint si mai respingatori dupa ce mori. Cineva, un prieten la care am tinut foarte mult, cu o nota de tristete imi spunea ca recunostinta, la unii, devine o povara foarte grea, total insuportabila si adeseori se transforma in ura. Prietenul meu mai adauga constatarea ca, spre deosebire de iubire, care genereaza uneori sprijin, sustinere activa, ura motiveaza mult mai puternic actiunea de demolare, de distrugere totala a celui urit. Amicul meu a murit si eu am plins pe saturate, pe ascuns, cum o fac de obicei. Cind amicul meu era in sicriu in Sfinta Biserica, au inceput cuvintarile patetice ale celor care i-au amarit viata cu ura lor, determinindu-ma sa parasesc procesiunea. Nici amicul meu, nici eu nu am inteles de ce se cuibareste o nemasurata ura in sufletul celor pe care i-ai ajutat enorm de mult. Probabil ca unii specialisti in studiul psihologiei ar gasi explicatii, dar eu nu-mi explic. Am intilnit oameni care ma urau pe motiv ca s-au injosit ca sa-mi ceara ajutorul. Desi manifestam intelegere si dorinta de a da o mina de ajutor, in sufletul lor, printr-o deformare curioasa, eram un individ demn de toata ura. - Dar ce, da de la el? Omul ajutat era convins ca ocup un loc in lume care i se cuvenea si ca, in fapt, i-am uzurpat un drept. In timp ce eu treceam ajutorul meu la rubrica „fapte bune", avind sufletul plin ca am rezolvat o problema, el, ajutatul, ma trecea la rubrica „da-l dracului". Neuitind insa sa-mi multumeasca si sa ma asigure de pretuirea sa vesnica. In zbuciumata mea misiune, am acordat peste 170.000 de audiente. Venea fiecare cu problemele lui. Poate la 20.000 nu le-am putut rezolva necazul si oamenii m-au parasit amariti. Ciudat este ca din cei 150.000 de multumiti, cam 200-300 au