Comparând cele două volume, atât de diferite, ce fundamentează saga Moromeţilor (Marin Preda avea în proiect o tetralogie, o Comedie ţărănească în care ar fi intrat Delirul şi o continuare la acesta), critica a făcut relativ uşor judecata de valoare. Dacă Moromeţii. I este superior artistic, al doilea volum prezintă o mai mare varietate a procedeelor compoziţionale şi o alternare abilă a planurilor şi registrelor narative. Fără a lua dintr-o parte şi a pune în alta, merită să analizăm pe larg modalitatea de construcţie a romanului prim şi decupajul făcut de autor în materia sa. Vor ieşi de aici nişte concluzii, poate, surprinzătoare.

Romancierul dilată sub raport temporal prima parte, lungind un week-end - cum am zice azi - deloc odihnitor. În restrânsa unitate de timp sunt introduse şi meticulos descrise numeroase scene: venirea de la câmp, scalda fetelor, avatarurile îndrăgostitului Birică, monologul nocturn al lui Moromete, tăierea matinală a salcâmului, exerciţiile lui Nilă la premilitară, bătaia băieţilor cu pândarul, adunarea şi discuţiile din poiana lui Iocan, venirea perceptorului, căluşul învârtejit în curtea lui Bălosu, fuga Polinei cu Birică... Toate acestea, plus altele, sunt dublate de evenimente trecute, aduse în prim-plan şi expuse ca explicaţii suplimentare pentru actualele stări de lucruri. Şi iată o primă diferenţă. În episoadele din prezentul acţiunii autorul lasă mai multă libertate personajelor, urmărindu-le de la o semi-distanţă convenabilă. În schimb, în cele reproiectate din urmă şi intercalate în cursul epic, naratorul îşi foloseşte din plin omniscienţa, intervenind salutar pentru a oferi indicii şi motivări, cauze prime, preludiile conflictelor duminicale.

O altă modificare importantă vine cu partea a doua a romanului, mai redusă ca întindere, dar mai dinamică, accelerând viteza cu care sunt prezentate evenimen