Într-o după-amiază, când o să mai treacă gerul, când calendarele se vor limpezi, când ni se vor mai usca lacrimile, când oamenii nu vor mai sta la pândă, ca să ne caute defecte sau ca să ne atribuie greşeli, când distanţele nu vor mai fi o problemă de nedepăşit, când se va lămuri cine suntem şi ce mai avem de făcut în viitor, când va veni momentul potrivit pentru asumarea responsabilităţilor, când n-o să mă mai tem să cred în imposibil, când o să înţeleg că singurătatea nu e ireparabilă, când cenuşa trecutului se va mai risipi şi când umbrele prezentului îşi vor găsi alinarea în ziua de mâine, aş vrea să plec undeva, să ies din casă cu paşi calmi, pe furiş, să merg spre ieşirea din oraş cu ochii aţintiţi spre un necunoscut care să-mi permită să mă regăsesc, care să-mi ofere dreptul de a suferi, de a căuta, de a iubi, măcar pentru o oră, măcar pentru o zi, măcar pentru o viaţă.
Nu e prima dată când mi-e dor de o iluzie. E ciudat, dar există momente în care observ că mi-e dor de ceva ce n-am trăit încă, că mi-e dor să fac lucruri pe care nu am avut curajul niciodată să le duc la bun sfârşit. Mi-ar face bine să mă rătăcesc prin comunele modeste din sud, să regăsesc în privirile resemnate ale bătrânilor care stau de taină la colţul uliţei puţin din toate sentimentele pe care le-am conştientizat şi eu, de-a lungul vremii, să apună soarele calm, înţelept, să se amestece nuanţele cerului cu zgomotul de poartă zăvorâtă, să nu mă ştie nimeni, să mă pierd de povestea propriei vieţi, pentru a afla adevărul despre lume, să miroasă a gutui şi a pâine de ţară coaptă-n ţest, să se confunde halucinant, la miez de noapte, liniştea cu întunericul, să nu meargă telefoanele, să se facă dimineaţă şi să văd cum scot oamenii apă din fântâni, să fie duminică şi răcoare, să bată clopotele bisericii din preajmă, să meargă ţăranii la târg, să vină or
