Nici nu stiu de ce am scris toate astea. Fireste ca nu va intereseaza... Poate ca am vrut sa le recunosc fata de mine insumi chiar acum, cind schimb prefixul. Nu ma iertati: merit sa fiu acuzat ca sint cochet ca o femeie care se simte amenintata de primele riduri. Am sfeclit-o: ieri am schimbat prefixul; am implinit 30 de ani. Cindva, nu cu foarte mult timp in urma, mi se parea ca asta e limita la care se sfirseste tineretea sau macar prima tinerete. Oricum, cind eram adolescent, un om trecut de 30 de ani era, pentru mine, unul cu totul matur. Acum fireste ca lucrurile nu mi se mai infatiseaza asa. Nu e nici un prilej de bilant. Nu ma preocupa mult-putinele realizari de pina acum, nu ma bintuie nici esecurile mai mari sau mai mici. Ma simt bine in pielea mea, la aceasta virsta, care unora le poate parea frageda, dar altora va asigur ca li se pare matusalemica. De fapt, ceea ce vreau sa comit aici, cu o sesizabila, totusi, umbra de nostalgie, provocata de privirea aruncata peste umar, este un elogiu al maturitatii. E drept, stiu citeva persoane apropiate care ar sustine, cu indreptatire probabil, ca pina la maturitate eu mai am de ars macar o etapa. Am sa fiu, ei bine, moralist, am sa fiu si patetic, dar imi permit un astfel de pacat macar o data. Promit ca voi reveni cu un articol similar abia peste 10 ani, cind lucrurile vor fi mult mai grave. Multe timpenii am facut la viata mea, de multe nu sint tocmai mindru, dar cert este ca nu ma dezic de nici una. Ma bucur deocamdata ca nu am fost pus in situatia de a fi nevoit sa fac compromisuri de neiertat. Prin compromis inteleg acele auto-tradari sau abdicari de la un principiu pe care am incercat mereu sa-l respect: acela ca faptele mele sa nu ii afecteze si pe cei din jur. Ce s-a mai tocit intre timp este idealismul. Credeam, de pilda, acum citiva ani ca nu e nimic mai important decit prietenia, ca nimic nu poate zdrunc