Democraţia noastră cea de toate zilele tinde să devină demonocraţie? Întrebarea poate fi iritantă, dar chiar de ar fi aşa, ne putem făuri un viitor optimist.
Din ce în ce mai multe voci mondiale afirmă că umanitatea a ajuns la un punct de răscruce. Crizele (variate ca tematică), greutăţile, nemulţumirile, haosul social, luptele pentru putere şi profit sunt în creştere, devenind parcă mai puternice decât democraţia, domnia legii şi progresul spre bine. Pare că demonii au pus stăpânire pe planetă şi ei fac legile vieţii. Mai presus de lege par a fi cei care pot schimba legea.
Întâmplător (sau nu) zilele acestea am recitit demonologie. Este acea ramură a teologiei care se preocupă, cu precădere, de existenţa demonilor. Anumite pasaje m-au făcut să tresar, nu prin aparente grozăvii, ci prin asemănarea foarte mare cu viaţa contemporană, până la identitate uneori. Iar această asemănare îmi creiona, din ce în ce mai apăsat, întrebarea cu care am început textul. Iată câteva dintre asemănări.
În esenţă, diavolul este un înger decăzut. Din slujitor al adevărului, a binelui şi a iubirii a devenit un sclav al mândriei, egoismului şi împotrivirii. Principala sa unealtă „de lucru“ este viclenia prin minciună. Hristos îl dezvăluie ca tatăl minciunii şi minciuna însăşi. Dar oare, minciuna şi viclenia, cât de prezente sunt azi în societate?
Diavolul vine în chip de înger al luminii, pentru a amăgi (Sf. Ap. Pavel), iar un proverb popular spune că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune. Vulpea se preface că doarme, iar el se preface a fi sfânt. Uneori, el chiar pare că încurajează virtuţile, dar doar pentru a ne înşela prin extremism. Dar oare cât de mult sunt folosite azi manipularea şi propaganda?
Orice demon este lipsit şi sărac, neavând nici o putere proprie asupra noastră. Dracul nu este o putere în sine, ci este un tolerat de către noi, pentru c
