S-a smuls din pacea cabinetului său, unde ascultă Handel, şi s-a dus să ronţăie un biscuit la Parlament. Acolo, coborând 1900 de ani în puţul istoriei, le-a explicat senatorilor şi deputaţilor profani, din comisia specială de ce aprobă exploatarea industrială a aurului la Roşia Montană. „Ministerul şi-a formulat poziţia răspunzând unei sarcini de Guvern, aceea de a asigura într-un fel ca acordul cu RMGC sa fie modernizat, sa fie adus la standardul secolului 21. Tot ce însemnă patrimoniu naţional să nu se afle sub niciun fel de pericol”, a spus el, după care a enumerat angajamentele negociate cu compania minieră Gold Corporation – conservarea a 7 km de galerii romane, un parc arheologic şi un altul tehnologic şi restaurarea a 41 de clădiri istorice - şi a încheiat apoteotic: „Eu am încredere că dacă litera acestuia acord este respectată în 10-12 ani vom putea băga Roşia Montană pe lista patrimoniului UNESCO”.
Personajul amator de gustărici şi de muzică barocă este ministrul Culturii, Daniel Barbu. Domnia sa a dat, în sfârşit, de bine, după ce a asudat făcând panegiricul USL pe la televiziuni, şi nu vrea ca această stare plăcută, în care s-a cufundat de vreo nouă luni, să se încheie, din cauza vreunei reacţii neconcordante cu ordinele şefului ierarhic. Aşa cum zice, a primit o „sarcină” pe linie guvernamentală şi s-a conformat. A dat o fugă la Roşia Montană, a văzut „cu ochiul liber” – recunoaşte că nu există o evaluare din partea statului – investiţiile de 32 de milioane de dolari făcute de RMGC şi a conchis că patrimoniul istoric va fi salvat. De-atunci, a ignorat, cu desăvâşire, toate organizaţiile şi forurile care susţineau contrariul, inclusiv devastatorul raport al Academiei Române, hotărând pectoralii dumnealui că Roşia Montană nu este demnă de UNESCO. A minţit că nu are atribuţii în acest sens, deşi statul formulează cererea, şi că nimeni nu a apela