● Ion Manolescu, Benzile desenate şi canonul postmodern, Editura Cartea Românească, 2011.
Postmodernismul a avut mare succes în presa culturală românească a anilor ’90. Iar înverşunarea şi entuziasmul cu care s-a scris atunci despre postmodernism şi, implicit, despre schimbarea canonului estetic se datorau unei noi încercări (a cîta?) de sincronizare şi democratizare a culturii române. Publicistica lui Ion Manolescu – în special din România literară şi Dilema anilor ’90, adunată în acest volum – este o pledoarie continuă în acest sens şi funcţionează ca o gherilă critică împotrivă „etatismului canonic“, a canonului literar românesc „mumificat“ ce suferă de pe urma „tabuurilor estetice şi a clişeelor politice ale comunismului“. Revizuirea ar trebui urmată de un „control periodic al canonului“, totul în numele deschiderii pluraliste şi relativiste a postmodernismului care conciliază centrul cu marginea şi acomodează palierele elitiste şi populare, culte şi triviale, academice şi consumiste ale culturii. Critica literară conservatoare „depăşită de evoluţia culturii“ este, în principal, ţinta acestor articole şi eseistul propune, la un moment dat, o listă cu şapte idei care ar ajuta ieşirea din dogma esteticului şi reconstrucţia canonică: relativizarea „marilor adevăruri“ de istorie literară, desfiinţarea monopolului infailibilităţii critice, postmodernizarea discursului critic şi a metodelor de investigaţie istorică, adoptarea unei poziţii teoretice pluraliste, eliberată de prejudecăţi şi inhibiţii, dinamitarea festivismului canonic, democratizarea canonică, liberalizarea concurenţialităţii istorice. Nu mai insist, cei care au urmărit bătălia canonică de atunci cunosc discursul revizuirii.
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeu Spre a pune în context publicistica militantă pentru recon
