Există un cuvînt românesc ce apare, cu majusculă, pe pagina dedicată de Academia Suedeză Hertei Müller. Aktionsgruppe Banat nu apare în manualele şcolare româneşti şi nici nu se studiază la Facultatea de Litere. Numele lui William Totok, Ernest Wichner, Rolf Bossert, Gerhardt Csejka, Richard Wagner şi chiar cel al Hertei Müller (care, în realitate, n-a făcut parte din Grupul de Acţiune, ci din Cenaclul timişorean „Adam Müller-Guttenbrunn“, dar spiritul e/era acelaşi) sînt rezervate unui cerc restrîns de privilegiaţi ai lecturii, şi nu pentru că ei n-ar fi traduşi în româneşte. Liniştea pieţei editoriale autohtone de după anunţarea Nobelului pentru Literatură e simplu de explicat: de ani de zile, cele mai importante cărţi ale cîştigătoarei sînt publicate (cele mai multe, la Polirom), doar cea mai recentă e în negociere – şi nu s-au vîndut ca pîinea caldă. Asta pentru că noi ştim despre „nemţii noştri“ că erau disciplinaţi, aveau case mari şi frumoase, au fost „vînduţi“ de Ceauşescu Germaniei şi uite, uneori mai iau şi Premiul Nobel. Nu vrem să ştim cum au trecut prin Al Doilea Război Mondial, aşa că nu prea vorbim în spaţiul public despre asta şi nici nu-i prea citim pe Eginald Schlattner (Cocoşul decapitat) sau Dieter Schlesak (Capesius, farmacistul de la Auschwitz), sîntem convinşi că ne-am purtat bine cu ei după aceea şi n-am prea auzit nici de Mănuşile roşii, nici despre Animalul inimii. Iar isteria ce a cuprins presa, începînd cu după-amiaza zilei de 8 octombrie, e ignobilă, e ruşinoasă, e deşănţată. Căci opera Hertei Müller şi Nobelul ei nu sînt meritul naţiunii române, trecute şi prezente; căci ceea ce scrie Herta Müller e lupta cu o traumă pe care nimeni nu şi-a asumat-o istoric. A-i refuza lui Vasile Paraschiv despăgubiri pentru persecutarea lui de către regimul comunist pe motiv că pricina s-a prescris echivalează condamnarea comunismului prin Raport