Foto: Cristian Crisbăşan Pe 30 aprilie, s-a împlinit un an de când Ernesto Sabato se stingea în locuinţa sa din Santo Lugares, Buenos Aires - cu mai puţin de două luni înainte de a împlini 100 de ani.

Sabato a fost una dintre cele mai ample, lucide şi pătrunzătoare conştiinţe ale umanităţii. Şi, ca de obicei, tocmai de aceea una dintre cele mai incomode voci. Iar pe vocile incomode mereu se pun, din motive politice şi “morale”, tot felul de surdine. Este tragi-comic că, de exemplu, “vocea” unui Coelho este “mai celebră” decât glasul lui Sabato.

Îmi amintesc cum, adolescent fiind, prin clasa a XI-a la liceul de artă, mi-a căzut în mână o carte: “Abbaddon, Exterminatorul”. Este una dintre puţinele cărţi pe care nu doar le-am citit, ci le-am STUDIAT sistematic, cu creionul în mână, citindu-le şi recitindu-le ­ în întregime sau pe fragmente ­ la intervale mai lungi sau mai scurte de timp. O mai fac şi azi, cu toate scrierile lui Sabato ­ cele (doar) trei romane şi culegerile de eseuri. Aşa am descoperit o poartă către “istoria neoficială” a realităţilor lumii. Pe atunci, prin anii ’80, am fost extrem de surprins că o asemenea carte a putut fi tradusă şi publicată în România comunistă. Nu ştiu cum Darie Novăceanu, traducătorul ediţiei, a reuşit să treacă de cenzura comunistă şi să publice cartea lui Sabato.

“Abbaddon, Exterminatorul” mi-a schimbat efectiv modul de a privi şi a începe să înţeleg lumea şi viaţa. A fost o trezire, un moment comparabil cu deconectarea lui Neo de la “istoria oficială” din Matrix.

Am început să înţeleg, în primul rând, lucruri despre mine, ceea ce m-a ajutat să-mi găsesc drumul căutării de sine în viaţă. Am conştientizat, de exemplu, de ce alesesem calea (fără întoarcere) a creaţiei artistice ­ sau calea cunoaşterii de “mână dreaptă”, lumea tenebrelor ­ în opoziţie cu calea “mâinii stângi”, a luminii şi a cunoaşterii şt