De ani de zile, în Vrancea pute rău. La propriu şi la figurat. Este un miros pestilenţial în toate mediile. Pute îngrozitor de greu în mediul politic autohton, în cel social şi în moralitatea multor semeni de-ai noştri. Dar cel mai tare şi mai tare pute în natură. Dacă în celelalte domenii asanarea o face fiecare după „putirinţă", în natură acest lucru trebuie făcut de administraţiile locale. După 21 de ani de guvernări buimace, infrastructura din judeţ, dar de fapt la scara întregii ţării, a rămas cam la nivel de ev mediu. Ne-o arată cifrele statistice, de unde aflăm că în Vrancea, în mediul rural, din cele 68 de comune cu peste 300 de sate componente, sub 20 % dintre ele au sisteme de alimentări cu apă, iar şi mai puţine au reţele de canalizare. Cât despre staţii de epurare, nici nu mai trebuie amintit, că ele sunt ca şi inexistente. Nici oraşele din judeţ nu stau mai bine, dacă ne gândim că abia în acest an au demarat o serie de proiecte pentru modernizarea sistemelor de alimentare cu apă vechi şi de o sută de ani. Conform Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, ţara noastră are nevoie de 30 de miliarde de euro pentru realizarea tuturor problemelor de infrastructură de mediu. Prin proiecte bine făcute, Vrancea are şi ea dreptul la propria porţie din halca aceasta mare, dar din păcate lucrurile se mişcă greu în această direcţie pentru că şefii judeţului, primarii, urmăresc mai degrabă îmbogăţirea proprie, nu şi interesul comunităţilor pe care le reprezintă. Preşedintelui Consiliului Judeţean Vrancea i-au trebuit câţiva ani să demareze proiectul gropii de gunoi de la Haret, care este încă la stadiul de hârtii şi se bate cu pumnul în piept de fiecare dată că el este trimisul lui Dumnezeu pe pământ pentru a aduce raiul în Vrancea. A ajuns să se laude peste tot prin lume cu acest proiect, însuşindu-şi din merite mai mult decât i se cuvin, dar tace m