Dupa cum observa un lord englez in secolul XIX, la un moment cand situatia clasei muncitoare ajunsese o preocupare la fel de presanta pe cat e acum la noi cea a comunitatilor de tigani, exista pe lume doua categorii de saraci: unii care tin curat si isi pun flori in fata casei; si unii care n-o fac.
Intre ele nu sunt diferente de venit, deci nu saracia explica de ce unele familii au ceea ce numea el „aplecare naturala catre civilizatie”, iar altele nu. Concluzia fiind, zicea el, ca nu atat societatea sau conditiile adverse sunt in primul rand de vina pentru caderile morale ale indivizilor, ci chiar ei insisi.
Ceea ce indreptateste societatea nu doar sa ajute, dar si sa instituie o „tutela pedagogica” asupra adultului, asa cum faci cu copilul la gradinita.
E o viziune demodata si chiar incorecta politic, nepotrivita cu strategiile si drepturile individuale moderne de tip UE.
Dar fata de ce vezi in forumuri si posta redactiei la publicatii romane sau italiene - revarsari de isterie, ipocrizie politica si bajbaiala administrativa, dupa uciderea la Roma a unei italience middle-class, probabil de un rrom originar din Sibiu - paternalismul victorian pare chiar decent si luminat.
In Italia, unde clasa politica e la fel de proasta ca a noastra, neofascistii se iau de mana cu primarul socialist al Romei ca sa agite apele. (E si neprofesionista: legea cea noua de „indepartare” a imigrantilor, discutata luni intregi si adoptata sub presiunea momentului, va fi probabil atacata la CEDO de avocatii celor deportati.
Nu vreau sa ma gandesc ce-o sa se intample daca statul italian va fi pus sa plateasca despagubiri celor pe care ii deporteaza zilele astea.)
Dincoace, la Bucuresti, autoritatile buimace incearca sa salveze aparentele, cu argumentul previzibil ca nu exista padure fara uscaturi etc. Din paca