Avem o ţară bogată în resurse minerale, dar sectorul minier a apus în ultimii 20 de ani. Cu excepţia cărbunelui, industria minieră din România arată ca după un cutremur. Totuşi, substanţele minerale răspândite pe întregul teritoriu al ţării, evaluate de specialişti la aproape 7 miliarde de dolari, încep să atragă interesul investitorilor străini.

În prima jumătate a acestui an, existau licenţe de exploatare pentru nu mai puţin de 79 de substanţe minerale, de la ape minerale, calcar sau granit, până la cupru, huilă, sare sau aur. În total, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) avea emise, în 2013, aproape 2.000 de licenţe şi permise pentru explorarea şi exploatarea resurselor ţării. Dintre acestea peste 800 sunt doar licenţe de exploatare, potrivit lui Grigore Pop, director general în cadrul ANRM.

Istoria României în ccea ce priveşte industria minieră datează din cele mai vechi timpuri, fiind exploatate zăcăminte de aur, cupru, plumb, zinc, mangan, fier sau sare. Acestea au fost extrase intens până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea fără a exista o statistică obiectivă referitoare la cantităţi sau la producţiile realizate. La sfârșitul secolului al XVII-lea au apărut primele instituţii care aveau scopul de organizare şi de supraveghere, prin înfiinţarea unor birouri locale, ca ulterior să apară şi tribunalele miniere. Prima lege a minelor a intrat în vigoare în 1854, fiind înlocuitã în 1924 de o nouă lege, pe baza noii Constituţii a statului unitar român. „Restructurarea economiei românesti a determinat schimbări majore, în special prin promovarea principiilor pieţei libere şi privatizării economiei. Orientările strategice subliniază descreşterea consumului general de resurse, în acelaşi timp cu dezvoltarea performanţelor financiare şi concesiunea activităţii de explorare şi exploatare într-un număr important de perimetre“, s