In ce consta talentul literar al lui Johnny Raducanu? Mai intii, farmecul acestor pagini il face autenticitatea confesiunii, data de naturaletea discursului si de curajul de a spune lucrurilor pe nume, direct, fara eufemisme. El improvizeaza si in scris, la fel cum improvizeaza si in muzica, cu o egala usurinta, sarind, in cadrul aceluiasi text chiar, de la un subiect la altul cu o nonsalanta de invidiat. Mi-a parut tare rau cind am aflat, saptamina trecuta, ca a murit Johnny Raducanu. Il vazusem de multe ori in concerte si ceea ce ma cistiga de fiecare data era nu neaparat virtuozitatea sa, care nu te mai poate da pe spate daca i-ai ascultat pe marii pianisti ai jazz-ului, cit bucuria de a canta. Dincolo de muzicianul care a fost, Johnny Raducanu a fost insa si un personaj. Cind am citit cartulia lui Baricco, Novecento, si apoi, cind am vazut filmul lui Tornatore, mi l-am imaginat pe Johnny Raducanu in locul protagonistului acelei minunate fictiuni despre fascinatia muzicii, in care un pianist nu paraseste niciodata vaporul pe care era angajat, perfectionindu-si arta si cistigind o faima nedorita, in lumea de afara, cea "reala". Putini stiu ca, in afara interviurilor pe care le-a dat cu generozitate si care erau pline de sarm si de patos, Johnny Raducanu (pe numele sau real: Cretu) a semnat si citeva zeci de articole, reunite acum vreo cinci ani intr-o cartulie care se intituleaza Tara lui Johnny; aceasta reuneste citeva tablete ale jazzman-ului, totul ilustrind, prin intermediul unei neobosite critici a prezentului, nostalgia dupa o Romanie a tineretii sale, cea a civilizatiei si a bunului simt. La virsta senectutii, celebrul muzician nu isi mai poate reprima melancolia, chiar daca de cele mai multe ori aceasta se traduce printr-o incruntare sfatoasa, de moralist care se face avocatul civilizatiei interbelice. Sub condeiul lui Johnny Raducanu, anumite fraze-sablon