Ce nu pricep e de ce crede preşedintele că reacţia normală şi soluţia la rău e un juvenil puseu erotic. Că exasperarea se tratează cu pupături.

Deunăzi, aflat pe teren într-o zonă inundată, domnul preşedinte a spus unei jurnaliste că lucrurile vor merge bine în România numai dacă ne vom iubi toţi ţara. Lucrurile merg prost, pentru că o înjurăm. Întrebarea căreia Traian Băsescu îi răspundea în acest fel se referea la o altă declaraţie a sa, potrivit căreia România, trăind din împrumuturi, e o „ţară de mâna a doua". Ni se sugerează, deci, că dacă ne vom îndrăgosti de această ţară de mâna a doua, iubirea noastră o va transforma peste noapte, ca în basme, din broscuţă răpciugoasă în prinţ. Soluţia e originală şi nu lipsită de un oarecare nimb mistic. O ţară nu se pune pe picioare prin efort, prin legi, prin justiţie, prin sobrietate şi seriozitate, ci prin iubire. E destul să-i faci ochi dulci, „să te simţi bine" în ea, să o lauzi şi să o cânţi, ca ea să se redreseze cătinel, din propria ei cenuşă. Nu pun la îndoială patriotismul domnului preşedinte. Şi, mai ales, nu vreau să iau în derâdere sentimentul naţional. Pe de altă parte, nu cred că declaraţiile de amor făcute în piaţa publică, fluturarea drapelului la mitingurile electorale şi înfierarea ciobănească a celor care nu practică iubirea oarbă, sunt manifestări de zel patriotic nobile şi eficiente.

Dl. preşedinte a mai făcut, în timp, aluzie la necesitatea dragostei de ţară. Uneori însă, mi-e greu să înţeleg la ce anume se gândeşte când spune „ţară". Să fie simplă emotivitate ostăşească dinaintea tricolorului? Umezirea pupilei când se intonează imnul de stat? Celebrarea unui noroc geografic, care ne-a înzestrat cu atâtea plaiuri frumoase şi mănoase? Umbra strămoşilor care s-au ocupat secole întregi cu decimarea turcilor? N-aş crede să fie vorba de o amplă cultură istorică, de natură să provoace durab