La Cambridge-Massachussets, am vrut sa-i iau un interviu unui roman, fost profesor la Politehnica din Bucuresti, care avea un contract foarte important cu NASA.

Mi-a fost recomandat, cu toate superlativele unei participari romanesti de seama la scenariul cosmic, si n-aveam nici un motiv sa pun la indoiala temeinicia celor ce se ziceau de bine despre dansul, in cercurile intelectuale cu compatrioti din Boston si de la Harvard, deoarece inginerul cu echipa lui veneau cu o solutie revolutionara la programul sigurantei zborurilor, imediat dupa tragedia exploziei la sol a unei rachete cu multi oameni la bord. Universitarul era plecat din Romania de doar zece ani, si cariera sa americana devenise de acum legenda. In ciuda faimei si a pozitiei sociale, inventatorul era un om blajin si parca nitel mirat de mirarea celor din jur. Gasea firesc sa fie solicitat, sa colaboreze cu lumea buna de la NASA si de la Harvard, sa nu intampine nici o piedica si sa fie platit pe masura mintii sale. Dovada ca te poti obisnui repede si cu normalul. Unii fac un sindrom de respingere la bine, cand raul din societate le invadeaza toata fiinta.

Am conversat cateva minute cu inginerul-profesor despre una si despre alta, avand grija ca secventa protocolara sa nu-mi consume din ora pe care mi-o acordase cu ceasul pe masa. Unora, existenta de zi cu zi intre americani le afecteaza limbajul de baza. Am cunoscut si insi care, de voie, de nevoie, si-au americanizat rostirea, pana in punctul in care dialogul cadea adesea in ridicol. Ca orice om de stiinta autentic, care stie ca viata e scurta si-i bine sa nu pierzi vremea cu exhibitii ce nu duc nicaieri, inventatorul nu-si alterase deloc vorbirea domestica. In schimb, cand am pornit interviul propriu-zis, ne-am dat seama amandoi ca nu ne prea intelegeam. Interesant era nu cum traia el in State, ci doar ce lucra el pentru NASA. Or, si pentru