Pink Floyd am fost eu. Cel din adolescenţă. Eu, oximoronul, revoltatul, nonconformistul, de neînţelesul, contradictoriul. Mi-am luat acest nume de meloman, fiindcă Pink Floyd au compus operă (rock, e drept). Am făcut-o la multă vreme după ce Syd Barrett, cel care se scuza în interviuri că nu poate fi coerent, a juxtapus prenumele unor bluesmani americani, Pinkney Anderson şi Floyd Council.

Şi am ascultat cât am putut de mult această muzică psihedelică. Până când m-am considerat Pink Floyd. Chiar dacă n-aveam harul lor. Nici măcar halucinaţiile lor. Şi nu m-am drogat în timpul lungilor audiţii. Afară de cazul în care se pun drept stupefiante ţigările medicinale luate din farmaciile non-stop. Erau singurele deschise când rămâneai noaptea fără tutun înainte de 1989, şi atunci sugeai ca un nebun, până îţi frigeai degetele, ca dintr-un joint, din acele ţigări menite să te laşi de fumat.

Aşa cum zic, probabil, toţi cei care îşi amintesc în aceste zile, premergătoare spectacolului grandiose care îl aduce în România pe Roger Waters, de modul în care le-a influenţat legendara trupă britanică viaţa, muzica lor m-a schimbat fundamental. Nu ştiu cum aş fi fost fără să ascult Pink Floyd la magnetofonul Kashtan (mai era şi CTEPEO, dacă vă mai amintiţi cum se scrie stereo pe ruseşte!). Ştiu însă că revolta lor a fost şi revolta mea într-un Bucureşti cenuşiu, hâd, totalitar, în care defilau ciocanele ca în filmul „The Wall“, văzut şi acela pe şest, pe un videocasetofon de contrabandă.

Pe vremea aceea, în care Pink Floyd erau cvasiinexistenţi oficial în România şi omniprezenţi pe piaţa neagră, circulau tot soiul de legende urbane din spaţiul sovietic despre trupă. Cică o casă de discuri rusească pregătise deja albumul „The Wall“, doar că a durat cam mult, şi până să obţină toate aprobările, au scos băieţii „Final Cut“, cu infamul vers „Brejnev took Afghanistan“ şi s