După un timp

Nu ai ce spune? Culcă-te mai bine. Măcar în somn să fii în rând cu

lumea.

De ce, ca din senin, îţi vine-n minte Cum sta deasupra surii Carul Mare Parcă lăsat la margine de târg? Dar ziua ta sfârşi pe bulevarde, Prin timpul citadin, printre lumini Si nu în contemplările agreste Până târziu după roiri de stele. Te chinui în zadar cătând Ideea Când ea-i ascunsă-alăturea în rafturi Ori chiar în lutul tău, de nu cumva De-ar fi să fie, -i urma de cenuşă Din vatra măturată cu-o aripă De înger ori de pasăre, totuna. Ce faci acum e-o viclenie sfântă Un fel de-a-l căuta si prin altare Nu numa-n roua de pe firul ierbii Pe cel de care-auzi că stă să moară Ori a murit demult, ori încă, încă Îl mai aşteaptă oamenii la cină. Poate-i în dreapta lui, întâi, condeiul Si înainte de-a-l lua, tu însuţi Te vezi în faţa lui ca-ntr-o oglindă Luându-l temător cu mâna stângă. Dacă-ţi închipui că eşti singur, fie Si-o clipă doar, ai săvârşit păcatul, Blestemul chiar, de-a fi ceea ce eşti. E pus în trupul tău ca o sămânţă, Din tine să răsară la timp şi-ncet încet Sub rădăcina Lui tu să te mistui.

În căutare

Mai scormoneşti nisipuri, mai

sufli-ntr-un tăciune Doar-doar să ţi se-arate ceva mai

acătării

Rămas printre nimicuri ori numai dat

uitării

Din cât a fost în şoaptă rostit şi-n

rugăciune. O flacără în vatră la vremea înserării Ar mai putea şi lumea ogrăzii s-o adune

Cu sunetul găleţii la trocile comune Si vorba ce se-aude trecând pe drumul ţării. Iubiri şi cronici, sfinte poveri la care ţii S-au stins demult în alte trecute-

mpărăţii

Cu neamuri în poiată, -n ocol şi la

coteţe.

Ce ţi-a rămas e numai aminte să-ţi aduci De cum stăteai să numeri chemările @