Nu mai putem fără audienţă. Noul zeu al televiziunilor române, fără de care nimic nu mai mişcă-n ţara asta, şi fără de care putem spune că progresul şi integrarea euroatlantică devin simple daraveri de clopotniţă, este audienţa. "La audienţa mea, îmi pot permite să...", spunea deunăzi un talkshowman naţional, amintind de fostul preşedinte care, prin 1997, a spus că, la cota dumisale de încredere, îşi poate asuma nu ştiu ce riscuri. "Eu fac o emisiune de mare audienţă, nu una doar pentru Pleşu şi Liiceanu", zicea un alt moderator (?!), cu aerul că e legitimat pe deplin în misia istorică a domniei sale, căci - nu-i aşa? - box populi, box dei. "Iar canalul arte are o cotă de audienţă de unu la sută, domnilor...", adăuga el, gîndindu-se probabil plin de mulţumire că la amărîtul de canal franco-german se uită doar dăscălimea şi moflujii, ăştia care nu-l suportă pe Garcea. (Şi, à propos de Garcea, am citit de curînd într-o revistă cu poze o declaraţie a interpretului acestui personaj care zdrobeşte orice concurenţă că degeaba îl ironizează lumea, el poate bate pe oricine la "întrebări de cultură generală"; ceea ce, dacă se dovedeşte adevărat, ar fi un oximoron demn de toată atenţia). Pe scurt, dragi telespectatori, printre legile ineluctabile ale tranziţiei trebuie negreşit să-şi facă loc şi următorul raţionament: dacă un partid sau un om politic cîştigă majoritatea voturilor, putem bombăni, putem protesta oricît, îi putem chiar contesta legitimitatea, motive se găsesc destule; dacă, în schimb, o emisiune TV are o audienţă mare, atunci trebuie să luăm notă cu umilinţă şi cuminţenie, să ne băgăm bine în cap că acesta-i drumul spre capitalism şi că prezentatorul care reuşeşte să ţină cel mai mare număr de concetăţeni în faţa televizoarelor devine automat lider de opinie, formator al gustului public, moralist, expert în orice, model de comportament etc., etc. Trebuie,