Există în momentul de faţă o mare presiune, izvorîtă din interese destul de obscure, care generează o mare confuzie pe piaţa de artă românească; propunerea de lege care, fără a fi dezbătută cu oameni de specialitate, se furişează – pe căi ce nu se lasă decriptate – spre a fi omologată. O lege a pieţei de artă este neîndoios necesară. Dar să fie clară, fără confuzii, de tipul celei generate de modul în care se stabileşte nivelul unei lucrări de artă. Să fie aşa de simplă chestiunea? Punctual, lucrurile stau cam aşa: se vorbeşte depre experţi, evaluatori, consultanţi şi dealeri. Despre expert şi evaluator se aminteşte în cîteva paragrafe şi se pedalează pe calitatea de evaluator. Consultantul şi dealerul sînt doar elemente de decor, în propusul proiect de lege.
Expertul de artă cere un statut bine definit. El este atestat de către o comisie formată din 21 de persoane, numite printr-un Ordin al ministrului Culturii. Comisia analizează dosarul respectivului candidat, care trebuie să îndeplinească anumite criterii, pentru a i se primi respectivul dosar. Actele depuse trebuie să ateste o activitate susţinută în domeniu, studii de specialitate, organizare de expoziţii, conferinţe, cursuri, cărţi, simpozioane, la care se adaugă o bună reputaţie în rîndul celor care sînt interesaţi de artă. Expertul de artă – sau cum este caracterizat: „expert în bunuri cu semnificaţie artistică“ – are un domeniu prioritar, cum ar fi pictura religioasă, pictura românească modernă, sculptura, arta românească în secolul al XIX-lea, pictura monumentală, arta decorativă a secolului al XX-lea. El este autorizat să elibereze certificate de autenticitate, pe care le va semna şi ştampila, parafa purtînd numele său şi numărul de cod cu care este înregistrat în registrul experţilor. Expertul este responsabil de actul pe care îl eliberează şi există o etică a expertizei, nimeni nepermiţîn