Cum se explica succesul filmelor lui Sergiu Nicolaescu? In primul rand, ele sunt spectaculoase. Regizorul punea in miscare mii de figuranti, selectati dintre bietii militari in termen, avea la indemana sume fabuloase pentru costume, recuzita, decoruri impresionante, concurand, ca desfasurare, amplele parade care il sarbatoreau pe conducatorul suprem.
La inceputul acestui an am fost martorii unui fenomen care pare a fi acaparat definitiv presa noastra din ultimii ani: moartea unei vedete a devenit prilej de scormonire vulgara in maruntaiele intimitatii sale. Pentru ziaristii nostri crescuti in cultul audientei cu orice pret, nu mai exista nici o opreliste, nu mai exista nici un tabu, nici macar cel dictat de bun-simt; nici nu se raceste bine mortul, ca si dau buzna, precum sacalii, sa-l hacuiasca, sa-l devoreze, sa-i scoata la lumina maruntaiele. Prea putin conteaza ce a facut omul cu pricina, ca a fost un mare scriitor sau un actor cunoscut, ca a fost un om politic sau un regizor foarte popular. La noi, are mult mai mare cautare viata privata a oamenilor publici decat ceea ce, totusi, ii face persoane publice: adica meseria lor. Se vand infinit mai bine povestile decoltate, cu adultere, copii din flori, tradari decat relatarile simple, obiective, care descriu o cariera serioasa, cu plusurile si cu minusurile sale. O dezbatere decenta, cu argumentele la vedere, nu ar interesa pe nimeni. Sergiu Nicolaescu este exemplul tipic de idolatrizare a unui artist sub regimul comunist. Pentru cei mai multi dintre romani, el este, prin excelenta, regizorul. Le-a tinut loc, decenii la rand, cu voie de la Partid (dar asta nu mai intereseaza pe nimeni) de manual de istorie, de James Bond, de Marlon Brando, de Clint Eastwood si de inca o duzina de vedete de la Hollywood, care macar au jucat in niste productii bune, nu in niste incropiri propagandistice. Nea Marin reprezinta bun
