Despre Grecia e greu să scrii ceva. Orice definţie de dicţionar a unei ştiinţe începe cu o expresie de genul termenul provine din cuvintele greceşti x ţi y şi înseamnă z. Încă din Antichitatea care i-a făcut nemuritori, Herodot vorbea de greci că se ştiau de un neam şi-o limbă, dar trăiau în cetăţi distincte, unindu-se doar în caz de pericol. Când era linişte externă, pacea era întreruperea temporară a războiului. Sunt prea multe exemplele ca să insistăm acum asupra istoriei greceşti. Sciţii, perşii, macedonenii, romanii sunt cei care au marcat existenţa lumii greceşti forţând-o să se unească temporar. Când Grecia a fost ocupată de romani s-a spus că Grecia îngenuncheată şi-a învins semeţul cuceritor, adică Roma, prin forţa unui Scipio Africanul sau unui Aemilius Paulus. Cert este, aşa cum a scris regretatul Indro Montanelli, că Grecia şi-a găsit liniştea de care avea nevoie: cea de mormânt. Chiar şi aşa, Estul grecesc al Imperiului Roman s-a dezvoltat semiindependent, ulterior reuşind să supravieţuiască Vestului, invadat de migratori, cărora li s-a insuflat că la Roma sunt bogăţii mai mari decât la Constantinopol. Astfel, un Theodoric, un Alaric, chiar şi Atilla Hunul i-au crezut şi azi urmaşii lor se numără printre fondatorii Europei medievale. Aici în Est au venit slavii, otomanii, iar grecii au rezistat, până la 1453 -1461, când Constantinopolul şi Trebizonda au ajuns să fie călcate de copitele cailor lui Mahomed Cuceritorul. Repede însă, profitând de faptul că mahomedanii erau opriţi de Coran să înveţe limbi străine, grecii din Fanar, Pera, cartiere ale Constantinopolului au profitat şi au devenit dragomani (traducători), apogeul lor fiind domniile fanariote din Iaşi şi Bucureşti, de unde am rămas cu deprinderi cam greu de dezbărat, chiar şi la 190 de ani, de când Tudor Valdimirescu, plă