Cînd enigmatica brutalitate a morţii loveşte un om obişnuit, ecoul traumei se mărgineşte la rudele şi prietenii îndoliaţi. Cercul defunctului suferă, însă restul lumii trăieşte mai departe, cu dramoletele, plictiselile şi măruntele ambiţii din care se compune viaţa necunoscuţilor. Altminteri se răsfrînge în societate moartea personalităţilor care - conform unei romantice teorii - "produc istoria". Aceşti indivizi au fost aleşi . Dumnezeu i-a distribuit în prim-planul devenirii colective. Un neam - sau majoritatea lui democratică - şi-a pus speranţe în acel personaj, aşa cum îţi depui banii într-o bancă. Fiara electorală s-a comportat amoros, ungîndu-l pe fericit cu mierea elecţiunii. Tu să ne reprezinţi interesele, să împarţi dreptatea, să ne aperi de pericole şi să ne indici drumul cînd ne aflăm la răscruce... Oricît ar fi evoluat instituţiile statului modern, oamenii (care nu-l prea citesc pe Montesquieu) aşteaptă încă "soluţiile" şefului carismatic. De vreme ce i "s-a dat" puterea, numai el are cu adevărat inspiraţia de a ne descurca. Subiectul acestei proiecţii paternaliste devine ceea ce i se cere să devină. Crede despre sine ceea ce i se spune că e cazul să creadă. Căci puterea corupe, iar expansiunea ei corupe direct proporţional. Capul îşi pierde luciditatea. Ţinteşte numai victoria, ignoră eşecul, se consideră desăvîrşit şi, prin urmare, imuabil. Priveşte îndoielile ca pe nişte conspiraţii şi criticile ca pe nişte agresiuni nemeritate. Împovărat cu toate răspunderile, liderul se uşurează prin aceea că ne livrează, chiar şi neîntrebat, toate răspunsurile. E curios cum - dincolo de geografie şi de cutume locale - toxina puterii acţionează întocmai. Ea întăreşte treptat, deasupra vidului, puntea dintre măreţie şi decădere. Jargonul politologic se arată neputincios dinaintea vechilor teme precum Fortuna labilis . Gloata pusă pe divinizarea unui idol e ori