Nevoia de spital

Ati auzit, poate, de-un ticnit, care-a intrat candva intr-o clinica de chirurgie, zicand:

- Eu nu plec neoperat de-aici!

N-avea cine stie ce boala, operatia putea s-astepte mult si bine, dar ticnitul nici n-a vrut s-auda. Si medicii ce sa faca, au oftat si l-au operat.

Ticnitul acela, ati ghicit, sunt eu. Am dat buzna peste chirurgi, fiindc-aveam nevoie de tot curcubeul de suferinte, care se arcuieste deasupra patului de spital.

Nu glumesc nici c-o centima: voiam sa-mi imprastii durerile in trup, acolo unde - este stiut - gemetele capata o natura suportabila.

Voiam sa uit - macar pentru cateva zile - de toate falimentele care-mi coborasera inima in berna.

Treceam, desigur, printr-o perioada execrabila a vietii mele.

Ne grozavim, pe plajele de nudisti, cu exhibitionistul nostru de opereta, insa interventiile chirurgicale ne reasaza pudoarea la locul ei. Clasic ne-nrosim cand asistentele - frumoase, de sexy ce sunt - ne supun clismelor premergatoare muscaturii de bisturiu, am intra-n pamant cand, pe masa de operatie - sub privirile unei grupe de studente rapitoare - organele noastre intime au reactii jenant de inoportune, crapam de rusine cand - imobilizati la pat - suntem siliti sa facem pipi cu spectatori, intr-un recipient improvizat, adus de sora medicala.

Avem, totusi, nevoie de toate aceste umilinte. Cu recunostinta trebuie sa asteptam injectiile postoperatorii, care ne transforma trupul intr-o fleica pasiva, incapabila sa riposteze!

Cand atata suferinta e-n jurul tau, spitalul te reinvata sa speri. De aceea avem nevoie de spital, la fel cum avem nevoie de biserica.

In prima zi cand iesi vindecat, sontac-sontac, pe poarta spitalului, viata ti se pare insuportabil de frumoasa.

In a doua zi, ti se pare suportabil de frumoasa.

In a treia zi...

Nev