Până mai ieri ne rugam ca la sfintele moaşte, să prindem locul doi în grupa preliminariilor pentru Cupa Mondială 2014 din Brazilia, loc care să ne ducă la aşa-numitul baraj. Ei bine, după ce l-am ocupat – cu scremete, zumzete şi, adevărat, cu ajutorul neprecupeţit al Olandei, care i-a descălţat scurt, din dosul gleznei, pe turci de iminei, acasă la ei, scuzaţi rima! – unii dintre cei care îşi dau cu părerea prin fotbal s-au apucat de nişte reflecţii cu reflexe boante. Că naţionala joacă prost, că am avut noroc cu batavii că şi-au respectat blazonul de echipă mare şi ne-au ajutat pocnindu-i pe turci cu un 2-0 când le era Bosforul mai drag, că nu se potriveşte chelia lui Bourceanu cu implantul de breton al lui Bogdan Stancu, că Mioriţa putea lesne ajunge kebab cu toată sfătoşenia ei de baladă cu lână netoarsă. Ei bine, chit că nu a jucat ca o echipă de top din Europa, România a obţinut, totuşi, ce şi-a putut propune încă de la începutul acestei campanii de calificare, şi anume locul doi. După Olanda, după cum era de aşteptat, fiindcă să te gândeşti că i-ai putea lua faţa „portocalei mecanice”, la ce echipă are acum, într-o grupă de calificare, ar trebui ori să fii neamţ, ori să fii un suporter zurbagiu, adicătelea cu mansarda roasă pe îndelete de şoareci rupţi de foame. Pentru o echipă a României care nu mai e nicicum cea de pe vremea în care Hagi desena pe gazon un fotbal de se minuna şi iarba, un fotbal de pus în rama timpului, cu alde Răducioiu sau Ilie Dumitrescu, faptul că mergem la baraj e, totuşi, de apreciat, de aplaudat, de salutat, oricum vreţi să-i spuneţi. E limpede, nu avem echipa de odinioară, care dădea de pământ cu Argentina, cu Columbia sau cu Anglia, dar trebuie să ne mai preţuim şi prezentul, nu doar nostalgia trecutului. Faptul că unii dintre cei care activează în fotbal sau comentează despre acest sport au privit cu un scepticism buimac această acc