N-aş spune că modelul paideic ridicat de C. Noica trebuie demontat. Cultura înaltă, alpină, cultura "catharilor" (cum zicea N. Steinhardt) rămîne instrumentul oricărui efort serios de a descifra lumea. Filozofia trebuie să reziste, chiar dacă metafizica tradiţională s-a dizolvat în pozitivism, materialism, empirism, nihilism şi alte isme mai mult sau mai puţin vieneze (Freud, Wittgenstein, Popper). Orice naţiune îşi doreşte gînditori elevaţi, capabili de creaţie superioară, geniali! Problema legată de moştenirea lui Noica e cu totul alta: sub comunism, ea a fost - din păcate - unica alternativă la imbecilul dogmatism al gîndirii oficiale, marxist-leniniste. De ea s-au prins cei chemaţi (micul grup al ucenicilor din Jurnalul de la Păltiniş), dar mai ales cei nechemaţi. Epigonii care umpluseră revistele de provincie din anii ’80 cu jargonul lor "nicasian", tristă parodie de heideggerianism nedigerat şi... indigest. Neavînd alte căi de acces către spirit, promoţii compacte de modeşti veleitari au căzut astfel în capcana unei pseudo-specializări derizorii. Fără să vrea, maestrul lui "Cum e cu putinţă ceva nou?" a demonstrat că, la poalele Carpaţilor, nu e cu putinţă decît reciclarea periodică a dispreţului bonjurist faţă de "popor". Difuzată peste măsură, paradigma "culturii înalte" a funcţionat precum o beţie cu şampanie. Toţi cei ameţiţi de ea au preluat din aer ideea că a face act de cultură înseamnă a păcăli ignoranţa cenzurii cu o frazeologie cît mai criptică şi a suci mintea "bizonului" cu o pompoşenie cît mai solemnă. În rezumat, toţi aceşti urmaşi nelegitimi au răspîndit superstiţia că eşti cu atît mai bun cu cît te faci mai puţin înţeles.

Sub regim democratic, masa ipochimenilor care chiar că nu pricepuseră nimic s-a răzbunat diabolizînd la grămadă cultura înaltă şi pe reprezentanţii săi (adevăraţi sau falşi). Am trecut de la Mozart şi Salieri direc