„Ceea ce vreau să-i învăţ pe alţii este: să treacă de la un nonsens care nu este evident la unul care este evident”
(L. Wittgenstein)
Parcurgem vremuri (vremelnicii) în care inteligenţa, valoarea de orice fel, bunul-simţ au ajuns simple aberaţii, de nu chiar delicte. Ele au devenit doar mofturi pentru eternii perdanţi. Evident, nimeni, nici chiar sub tortură, nu va recunoaşte deschis această stranie anomalie comportamentală. Numai că lupta surdă (şi mută) dusă împotriva inteligenţei, valorii şi bunului-simţ este mai eficientă decît dacă s-ar da legi şi decrete exprese în acest sens. Această luptă a devenit, prin uzanţă şi abuz, normalitatea.
Sfidarea, marginalizarea şi înlăturarea a tot ce mai are încă valoare a atins generalitatea forţei gravitaţionale. Am ajuns să urîm reflex orice formă de valoare, de diferenţă pe criterii de performanţă. Fiecare doreşte (spre binele său, ba chiar şi spre fericirea ţărişoarei) ca aproapele, celălalt să fie mai prost, mai imoral, mai abject. Asta pentru ca, în portretul la minut al psihologiei colective, să dea, cu toţii, cît de cît bine. Parafrazînd o vorbă sartreană, fiecare crede că prostul e în celălalt. Prostia (lucrativă) a ajuns să se identifice, în bună măsură, cu modul nostru de a fi. Am transformat-o aproape într-o „virtute”. Măsura românească a fiinţei a devenit ura prostească. Ne desfătăm, cu o sintagmă cioraniană, la „soarele prostiei”. Sita cernerii valorilor profesionale şi sociale nu are ochi decît pentru conformişti, lichele, impostură. Restul este întîmplare, uzură psihică, deliciu al ratării pe bandă a celor merituoşi.
Prostia, după cum lesne se poate constata, e bine şi generos (poate prea generos) împărţită. R. Descartes credea că raţiunea e lucrul cel mai bine împărţit în lume. Realitatea ne arată brutal că, în ubicuitatea ei, prostia e cea mai tare, atît în număr, cît şi în nelimitat