În ultimii ani, în peisajul cercetării din România a fost vorba despre o serie de programe naţionale de cercetare (PN II) care au copiat tipurile de contracte europene. Nu s-au bazat însă pe o analiză a potenţialului naţional, ci au forţat cercetarea din România să se plieze la un program copiat de la Bruxelles. S-a pus carul înaintea boilor. Această deficienţă majoră a fost compensată de sumele nemaiîntîlnit de mari puse acum la dispoziţie. S-a produs astfel o dezvoltare foarte rapidă a infrastructurii cercetării.

Însă finanţarea a fost făcută rigid, cei care au gîndit aceste instrumente financiare nu au făcut diferenţa dintre mari şi mici infrastructuri. Pentru dezvoltarea unor mari infrastructuri de cercetare au fost adunate fonduri din trei sau chiar patru proiecte, pentru a finaliza investiţia. În plus, toate proiectele au fost realizate doar cu un avans de 30% primit la începutul anului. Încercaţi să faceţi puţină aritmetică pentru a vă imagina cum se pot realiza mari achiziţii în infrastructura cercetării cu această sumă. Apoi, evaluarea proiectelor propuse a fost catastrofală! Numeroase anomalii de evaluare au fost semnalizate de unele institute de cercetare. Este punctul cel mai deficitar al PN II. Implicaţiile dezastruoase au început deja să apară şi vor continua să se propage în anii următori. Odată cu aceste proiecte, cercetătorul român a abandonat o bună parte din activitatea sa de cercetare dedicîndu-şi nepermis de mult timp birocraţiei impuse de PN II. Se poate vedea scăderea pronunţată a numărului de publicaţii. Există deja o punere în evidenţă a corelaţiei între numărul de proiecte cîştigate şi scăderea proporţională a rezultatelor ştiinţifice.

În prezent am devenit experţi în contabilitate, în achiziţii publice şi în calcule financiare. Nu mai sîntem cercetători decît într-o periculoasă proporţie. Analizăm zilnic ce soluţii financia