Nicio genealogie a modernităţii intelectuale nu poate fi imaginată fără a invoca spectrul fondator al romantismului literar şi politic. Mai mult decât oricare dintre momentele de inflexiune din spaţiul occidental, romantismul este cel ce furnizează Europei şi lumii un set de imagini şi comportamente fondatoare. În egală măsură, semnificaţia romantismului este legată de ambivelanţa sa originară: din trunchiul său se desprinde linia ce duce la 1917, dar şi acel parcurs în care putem citi rădăcinile Reichului de la 1933.

Romantismul este, simplificând, primul şi cel mai important laborator în care se articulează o identitate modernă. Simplul gest contemplativ al personajului din tabloul lui Caspar David Friedrich, închis în solitudinea sa marcată de prezenţa dominatoare a naturii, indică geneza unei subiectivităţi radical diferite de cea a clasicismului. Descoperirea naturii presupune, în acelaşi timp, o descoperire a capacităţii umane de a modela spaţiul social. Odată cu reflexivitatea, romantismul aduce în scenă miracolul şi promisiunea Revoluţiei.

Atunci când Byron alege să se sacrifice pe maluri greceşti, el fixează, definitiv, masca geniului ce moare pentru a da naştere unei noi lumi. În altă oglindă a epocii, efigia lui Marat, imortalizată de David, introduce în imaginarul epocii tema angajamentului intelectual asumat până la ignorarea imperativului supravieţuirii. Timp al gesturilor memorabile, romantismul propune, odată cu Revoluţia, o gramatică a umanităţii excepţionale. Idealul devine axa în jurul căreia se ordonează universul: moartea, tirania, lupta sunt cuvintele cărora romantismul le va reda un nou sens.

Volumul lui Adam Zamoyski, Holy madness. Romantic, patriots and revolutionaries, 1776-1871, poate fi citit, dincolo de nivelul erudiţiei şi al pasiunii comparatiste, ca un roman al ideilor afin, până la un punct, cu epopeile lui Sienkie