Sărbătorile de iarnă sînt şi binecunoscut prilej de receptare a darurilor şi revizuire a prietenilor. Prietenii şi darurile se asociază, pentru că, în general, apar împreună în cîte una din vizitele incluse în lanţul de anotimp. Desigur, primele daruri sînt cele pe care le cumperi tu, în spiritul lui Moş Crăciun, şi chiar, mai concret, pentru sacul însuşi al acestuia. Se întîmplă, iremediabil, ca niciodată să nu ai bani destui şi să recurgi la darurile veşnice, cu nuanţă forţat simpatică, dar mai curînd ieftină: pe vremuri de papetărie (am vorbit, altă dată, despre agendele, calendarele şi pixurile de pe vremea lui Ceauşescu); acum, de tarabă. Există anumite tarabe, chiar centrale, în care preţurile modice nu depăşesc 100.000 lei, iar cele mari - 300.000 lei. De acolo poţi achiziţiona oricînd chiloţi, ciorapi, fulare, căciuli, pijamale, treninguri, papuci, dar şi căni, farfurii, solniţe, castroane, şorţuri, mănuşi de vase, feţe de masă, bibelouri de bucătărie, împletituri; ba chiar şi dulciuri şi cosmetice de un anumit calibru. Obiectele şi preţurile lor aparţin unui soi de lume internă, domestică, închisă, în care nu haina face pe om, decît la un nivel ipotetic, al convenienţelor ludice. O pijama cu pisicuţe sau o pereche de chiloţi cu ursuleţi nu te pot îmbrăca decît într-un univers iluzoriu, în care te joci de-a relaţiile sociale, fără nici o miză. La fel - o pereche de gîşte vesele, una pentru sare, alta pentru piper - nu pot fi decît ornamente pentru o bucătărie ludică, neserioasă. O altă categorie de daruri sînt cele pe care le aduce însuşi Moş Crăciun. Nu e nimic ciudat în asta, pentru că Moş Crăciun, în variantă postmodernă, chiar vine de undeva, din exterior şi aduce. Odată cu apariţia agenţiilor şi a instituţiilor e mult mai uşor ca Moşul să apară, firesc, de undeva de afară, cu sacul pe spinare. Cel mai nostim e că, dacă plăteşti fondurile corespun